Louis ferinand celine moarte pe credit online

By | Thursday, April 22, 2021

Navigare

  • Moarte pe credit – Louis-Ferdinand Celine
  • Moarte Pe Credit de Louis Ferdinand Celine
  • Rosner Tiberiu H.
  • Moarte Pe Credit
  • Moarte pe credit – Louis-Ferdinand Celine

    Others might not. The problem is that finding Courtial boring makes the second half of the book boring, and I really would have preferred to just re-read the first section here, where a middle-aged Ferdinand goes on his rounds and rants about the sink that is humanity.

    More ranting, less narrative, please. View all 4 comments. Nov 18, Jacob Overmark rated it it was ok · review of another edition Shelves: reviewed , read-owned , french-authors. Rumor has it, that Celine wanted to reach a deep, deep inner place in human perception. In writing, this would only be possible if the out spoken word with its built in poetry was transformed to prose.

    Language is dead, it only survives as long as it is spoken, and I guess his mission was to keep the foulest possible language alive.

    In his time he was a rising star, talking directly to the people about problems they knew only too well and in a language they could recognize as their own. At least Rumor has it, that Celine wanted to reach a deep, deep inner place in human perception. At least that is the claim, I have no idea who the intended audience is. I am not offended by his use of what could easily be perceived as foul mouthed language. If the misogyni gets too harsh, I can jump to next page if I like, neither am I repelled by the explicit sexual content.

    If anyone really wanted to describe growing up in the working class of Paris in a provocative way, there are so many other interesting angles to start from. There were entertaining parts, and yes, he has influenced some of the big guys in the "Beat Generation", but a least Burroughs provoked with a bit more of finesse.

    Sorry old fascist, in my opinion you don´t deserve any fame for this novel. Apr 23, Tyler rated it really liked it · review of another edition Recommends it for: Adults; Francophiles; Fans of Modernism.

    Shelves: literature. Wherever I go lately in literature, it seems the French have been there first. Today's episode of this might be called, "How the French saved Modernism from itself. This companion to Journey to the End of the Night can be read equally well by itself. In it, a boy — why Ferdinand, it just so happens is his name — grows up at the turn of the century in middle-class Paris.

    This story looks closely at that boy and that environment, and adds a creative twist to the liter Wherever I go lately in literature, it seems the French have been there first. This story looks closely at that boy and that environment, and adds a creative twist to the literary techniques of Modernism. About the environment, Céline delivers a scathing account of the cruelties it engenders. People are driven to frenzy by their jobs, and the pressure of work never takes time off. Even at home, all talk, all interest, all attention invokes the terror of losing a job.

    So intense is this one obsession that personalities are warped into clinically diagnosable disorders. If the effort went for a good cause, conscience could at least rest easier. But all these folks are doing is selling doodads and gimcracks, or shuffling paper. Céline is both prescient and contemporary. We would never destroy our mental health for our jobs today, now, would we?

    Upon the boy as well, the pressure never lets up. Work is the highest goal in life, the only path to virtue.

    Their black rain of execration has its effect, and this gets us to the heart of the story. Shifting for himself, the boy stumbles into absurd situations, some raunchy, some cruel, some even hilarious.

    Céline is often pegged as a misanthrope. Taken as a whole, his works demonstrate a more benign attitude. His writing dwells on the unseemly parts of human nature, but does so in order to bring out later, among the biting lines of text, the good he thinks humans are more realistically capable of. I had this feeling with Journey to the End of the Night , and I have it here too that, far from misanthropic, Celine is in a way one of the more humanistic of authors.

    He points readers not in the direction of some unattainable ideal of what the good should be, but toward what it actually is.

    The author sorts through the sordid parts of life to get us to the better ones. The English translation sometimes misfires, with "pack-jammed" instead of "jam-packed," or "bat the breeze" instead of "shoot the breeze. The text is filled with slang and direct language. Anyone looking for something out of the ordinary will enjoy biting into the mordant prose and the adventurous creativity of this semi-autobiographical tale.

    Aug 26, Beauregard Shagnasty rated it it was amazing · review of another edition. My hero. What a delightfully cranky bastard. He also happens to be right, most of the time. Aug 04, RandomAnthony rated it really liked it · review of another edition. After a brief tour of the present the narrator hustles back to his early childhood with his perenially frazzled shopowner parents.

    His indignation, whether affected or authentic, is a thing of beauty. Death also runs significantly longer than its predecessor; the extra pages could wear a reader down. But read Journey first. Mar 19, Troy rated it liked it · review of another edition Shelves: read-in I'm not loving this.

    It started off with a bang, this great book, this influential novel, this cowpaddie of importance, but now it's all ellipsis and shitbird drone. As I read this I think about what I always think about when I read novels written over a hundred years ago. And Ferdinand, the hero of this story, has no rainbows or unicorns. Ferdinand goes through a procession of crap. Bad jobs. But this novel is supposedly funny. Well, one scene is laugh out loud funny.

    Well that scene is hilarious, but it ends in tragedy, which is typical for Celine. Celine, who was a real sonofabitch in real life. Anyway, I didn't love this great piece of modern literature. Didn't love it despite Celine's inspired prose. Or maybe it's just that I don't love any of the writers who suck Celine's cock. Yeah, I can see you. I guess I don't blame you. Especially you, you cheat and phony, J.

    Oh, you too, Bukowski. Maybe I needed to read Celine before I turned twenty, just so I could reaffirm how crummy the world really was. I kept reading. Pauses in thought? A lyrical stuttering? I keep reading.

    And then his disastrous months in England, which ended in sex and tragedy. Then comes the ending. Courtial, an inventor and writer is introduced, and Courtial is a lovable scoundrel who brings Ferdinand under his wing.

    Courtial becomes Ferdinand's father figure, but a father who has more in common with Dr. Moreau or Dr. They con, they steal, they stage balloon accidents. It ends badly. How could it not? But the end is beautiful and crazed. There are cops, wrecked buildings, waylaid youth, thievery, suicide, insane priests, perpetual motion machines, potato famine, radio-tellurium rays, and more cops.

    All in the last section, which is worth it's weight. Not sure if the pig shit of reading this book is worth the awesome brilliance of the diamonds hidden within.

    And the ending? The ending is pretty damn lovely. View all 8 comments. Mar 07, Onur rated it it was amazing · review of another edition. Ferdinand, the main character of the book, explains his life story at the book. He spends his childhood with his cousin Gustin, his uncle Armide, his father, mother and grand mama. He finishes the school and begins the commerce.

    He must the work because of insufficient economic status of his family. After some bad life experiences his family decides to send him to boarding school at England. He constantly thinks to Nora who is the female owner of school and this mutually situation leads to one t Ferdinand, the main character of the book, explains his life story at the book.

    He constantly thinks to Nora who is the female owner of school and this mutually situation leads to one tragic event at the end. At the end of the school he gets letter from his father. Obviously, his relation with his family is not good but he must return even so he could not do at home. By the help of his uncle Eduard he starts to work at journal together with Courtial. Courtial is a extraordinary person. They look for treasure, they do agriculture and tragic end of the Courtial.

    Then Ferdinand returns to home to his uncle It is good journey and good book. Dec 20, Scott rated it it was ok · review of another edition. Stopped just over halfway through because - try though I might - I wasn't experiencing the literary depth and power for which this book has been praised. Instead, I experienced a kind of I-don't-care tedium, ad infinitum.

    Dec 19, Neil rated it it was amazing · review of another edition. Some people find Celine's exaggerated account of his childhood depressing. I thought it was a riot, laughing out loud many times while reading.

    Probably just a matter of one's taste for dark comedy. The story is a similar form to his earlier Journey to the End of the Night, but the sentence structure is much more idiosyncratic. In the end you are left with one man's hyperbolic interpretation of society, full of alternately cruel and pathetic animals. Even though I don't share his misanthropy, Some people find Celine's exaggerated account of his childhood depressing.

    Even though I don't share his misanthropy, it was very easy for me to relate to a number of the episodes here, and those were the most fun. He was certainly a master of the brutally honest, conversational style of storytelling. It's unfortunate he became more and more alienated as he grew older, reaching a point where he turned into the most bitter, ranting grump at least, that is my impression from Castle to Castle, one of his later works, which is unreadable.

    Mar 04, Lawrence rated it it was amazing · review of another edition. Hard to imagine he could write a more explosive novel than"Journey" There are moments when the language is so powerful and musical that entire passages move like mythic poems set to some unknown , arcane composer Celine captures the absurd and the mundane..

    Celine would never com Hard to imagine he could write a more explosive novel than"Journey" Celine would never come back to equal these works Masterpieces both.

    Nov 02, Daniel Simmons rated it it was ok · review of another edition. Best read in installments. Or maybe never. Jun 21, Alan added it · review of another edition Shelves: novels. Can see it's brilliant, but the constant stream of invective and bile just made me a bit ill. Not in the mood may go back to it though abandoned after 40 pages of Not in the mood may go back to it though Jun 14, Simon rated it it was amazing · review of another edition Shelves: europe-west , antiheroes , satire , bildungsroman , reviewed , s , modernism , existentialism , social-realism , mad-frenchmen.

    I would call "Death on the Installment Plan" one of the very few good prequels, if I didn't feel so awkward using a Hollywood neologism to describe a book written in the mids. The set-up here is the main character from "Journey to the End of the Night", the author's alter-ego Dr.

    Ferdinand Bardamu, as an old man in ill health looking back upon his adolescence: His dysfunctional parents, his less-than-successful apprenticeships for various craftsmen, his education at a British boarding schoo I would call "Death on the Installment Plan" one of the very few good prequels, if I didn't feel so awkward using a Hollywood neologism to describe a book written in the mids.

    The writing style is much more fractured then in the preceding book, likewise is the content way more transgressive and sexually explicit. Much of it I can't believe got accepted by a major French publishing house as early as !

    Pun pariu! Nu nimerea niciodată prea tare alăturea pentru că se pricepea la temperaturi şi temperamente diverse. Ţine minte! Pot să jur că azi e rândul calomelului! Gălbenarea pluteşte în aer! Vântul s-a schimbat De la nord spre vest! Frig după ploaie! Numai de bronşite ne vom ocupa cincisprezece zile de-acum înainte! Nu-i nevoie să se mai despoaie! Dacă ar fi după mine aş face reţetele din pat!

    De fapt, de cum sosesc, Ferdinand, începe pălăvrăgeala! Pentru cei care fac negoţ cu asta, ţine De la o poştă! N-or să crape nici mai mulţi, nici mai puţini!

    N-or să verse mai mult, n-or fi mai gălbejiţi sau mai rozalii, nici mai palizi sau ceva mai puţin tâmpiţi Asta-i viaţa! Îi dădeam dreptate lui Gustin. Vrei să nu-i mai vezi prin sala de aşteptare? Pe loc? Propunele un cinema! Un aperitiv gratuit vizavi! Să vezi câţi rămân Din plictis te hărţuiesc, să ştii. În ajun de sărbătoare, unul nu vezi pe aici! Nenorociţilor, ţine minte, ocupaţia le lipseşte, nu sănătatea Ce vor ei, e să-i distrezi, să le-ntreţii buna dispoziţie, să le stârneşti curiozitatea, vorbindu-le despre râgâielile Să te-ntinzi la vorbă, să te pasionezi De asta ai o diplomă Asta e Omul, Ferdinand, se distrează cu propria-i moarte în timp ce şi-o ticluieşte!

    Îşi păzesc bine blenoragia, sifilisul şi toate tumorile. Au nevoie de ele! Nu le pasă nici de vezica lor băloasă, nici de rectul usturând ca focul! Dar dacă-ţi dai destulă osteneală, dacă ştii să-i pasionezi, or să mai aştepte până să moară, e singura ta recompensă! Dar de scutit n-or să te scutească, în veci! Când mai dădea câte o rafală de ploaie printre hornurile uzinei electrice: "Ferdinand! Dacă n-or să vină cel puţin zece, îmi predau diploma la Decanat!

    Scârnăvia mă-sii de viaţă! Iar or să mă scoale de douăzeci de ori! Se urca pe o scăriţă în faţa unui dulap cât o namilă, burduşit tot cu eşantioane. Începea distribuirea directă, gratuită şi deloc solemnă a farmaciei Dumneata, de colo, cu picioarele răşchitoare? În doi litri de apă O să vă facă bine! Şi încheieturile? Vă dor? Hemoroizi, ceva? Poftiţi supozitoare Pepet! Viermi, ceva? Aţi băgat de seamă? Ţineţi aici douăzeci şi cinci de picături mirobolante La culcare!

    Îşi oferea toate rafturile Avea pentru toate dereglările, predispoziţiile şi maniile De speriat, cât de lacom e un bolnav! De îndată ce-şi poate arunca pe gâtlej o porcărie, nu cere mai mult, e mulţumit, o şterge pe loc, de frică să nu i le ceri înapoi! Tot dând în stânga şi-n dreapta, l-am văzut pe Gustin reducând la zece minute consultaţii care ar fi durat, conduse cu precauţie, cel puţin două ore. Dar în privinţa scurtatului nu mai aveam nimic de învăţat de la Gustin.

    Îmi aveam şi eu micul meu sistem. Vroiam să-i vorbesc despre Legendă. Găsisem începutul sub patul lui Mireille. Am fost foarte decepţionat citind-o. Nu prea rezistase în timp povestea mea. După ani de uitare o operă de imaginaţie nu mai e decât un fel de bâlci demodat În sfârşit, de la Gustin puteam să mă aştept întotdeauna la o părere sinceră şi dezinteresată.

    L-am pus imediat la curent. Ai mai putea să te întorci un moment cu gândul la poezie? Să-ţi mai tresară inima şi scula la auzul unei epopei, tragică desigur, dar nobilă, scânteietoare! Te crezi în stare? Gustin moţăia pe scăriţa lui din faţa dulapului cu eşantioane, larg deschis El moare Sângele dă năvală prin douăzeci de răni Armata lui Gwendor a suferit o ruşinoasă înfrângere În timpul bătăliei regele Krogold în persoană l-a dibăcit pe Gwendor Nu-şi pierde vremea Krogold Gwendor a trădat Moartea vine peste Gwendor şi treaba e ca şi terminată În depărtare dispar ultimele oşti ale regelui Krogold Cuprinsă de agonie o armată întreagă horcăie în întuneric Învingători şi învinşi îşi dau sufletul, fiecare cum poate Liniştea se aşterne peste ultimele strigăte şi bolboroseli, din ce în ce mai slabe, din ce în ce mai rare Strivit sub o movilă de soldaţi, Gwendor Magnificul mai pierde încă sânge În zori moartea-i stă în faţă.

    Am înţeles chiar din zorii acestei zile Am simţit în inima şi-n braţul meu, în ochii prietenilor, un farmec trist şi apăsător asemeni somnului Steaua mea se stingea între mâinile tale îngheţate Totul îmi scapă printre degete!

    O, Moarte! Priveşte aceste cadavre! O veşnicie de linişte n-ar putea să le îmblânzească! Toate regatele sfârşesc într-un vis! Mai lasă-mi puţin timp Vreau să văd cine m-a trădat Marile pasiuni nu sunt apanajul nimănui, dragostea însăşi nu e decât o floare a vieţii în grădina tinereţii. Şi moartea-l cuprinde încet pe prinţ Devine uşor Şi sufletul lui visează un vis frumos Un vis pe care-l visa adesea în copilărie, în leagănul lui de blănuri, în camera Moştenitorilor, lângă dădaca lui moravă, din castelul Regelui René Se sfia.

    Nu prea vroia să întinerească. Se apăra. Vroia să-i explic încă o dată Nu-i chiar aşa de uşor Totul e atât de fragil Dintr-un nimic se risipeşte, nelăsându-ţi pe mâini decât o dâră. Şi la ce bun? N-am insistat. Ca să-mi întocmesc mai bine Legenda, m-aş fi putut adresa persoanelor delicate Mă descurc mai bine singur.

    Adesea persoanele delicate nu se prea entuziasmează. Chestie de înclinaţie. Asemenea lucruri nu se iartă. Dar eu ţin morţiş să vă descriu castelul regelui Krogold: "Un colos în fundul pădurilor, masiv, strivitor, tăiat direct în piatră Înconjurat de şanţuri de apă, de burţi enorme torturate de frize şi redane Departe, jos, marea Paznicul pe care frica de a nu fi spânzurat îl face să caşte bine ochii Mai sus Pe Morehande, Turnul Comorii, stindardul trozneşte sub rafalele de ploaie Un şarpe cu capul tăiat, gâtlejul sângerând!

    Nefericire trădătorilor! Gwendor moare! Mă întorc să-i închid taraba. O să te simţi mai bine În sfârşit, tot insistând, până la urmă se hotărăşte. Îl invit la o cârciumă dincolo de l'Ile de Chiens Cu toată cafeaua, adoarme din nou. E bine într-adevăr pe aici în jurul orei patru, momentul de acalmie al bistrourilor Trei flori artificiale înţepenesc într-un vas de cositor. Cheiul e pustiu.

    Chiar şi bătrânul beţivan intră la idei că patroana nu-l mai ascultă. Îi dau pace lui Gustin. Următorul remorcher îl va trezi cu siguranţă, pisica şi-a părăsit sfârleaza şi s-a pus să-şi lustruiască ghearele. După felul cum îşi ţine Gustin palmele când doarme, îi poţi uşor ghici viitorul. Caracterul şi omul întreg se vădesc în liniile de forţă ale mâinii. La Gustin linia vieţii e mai puternică. La mine mai degrabă norocul şi destinul În privinţa longevităţii nu sunt prea bine servit Mă întreb pe când?

    Am o dungă la încheietura degetului mare Într-un colţişor al regiunii rolandice? În cuta aceea minusculă din ventriculul al treilea? Locşorul ăsta l-am privit adesea cu maestrul Metitpois, la Morgă Un crater mic cât un vârf de ac în cenuşiul circumvoluţiunilor Sufletul a trecut pe acolo, acum fenolul şi tot restul.

    Sau vai, va fi o tumoare de rect? Aş prefera arteriola În sănătatea dumneavoastră! Am petrecut multe duminici alături de Metitpois, un adevărat maestru, scormonind circumvoluţiunile Îl pasiona pe bătrân Vroia să-şi facă o idee.

    În ceea ce-l privea îşi dorea din tot sufletul o comodă inundaţie a celor două ventricole, când va fi să-i sune ceasul Şi când te gândeşti cât de încărcat de onoruri era! Nu prea i-a servit la mare lucru atâta prospectare a regiunii rolandice, a "celui de al treilea ventricol" şi a creierului mic A murit de inimă până la urmă şi nu prea comod, de o angină pectorală, într-o criză care a durat douăzeci de minute.

    S-a ţinut bine în primele două, cu amintirile lui clasice, deciziile lui, exemplul lui Cezar Că i se smulg diafragma şi toate măruntaiele pe viu Că-i trec douăzeci de lame ascuţite prin aortă Încerca să le verse pe toate Nu era uşor Se tăvălea prin salon Urla să-şi spargă pieptul Mugea în aşternut Se auzea la toate etajele, până la el acasă A sfârşit-o sub pian.

    Arteriolele miocardului când pleznesc aşa una după alta, e ca o harpă nu prea obişnuită Din nefericire nimeni n-a scăpat vreodată dintr-un atac de angină pectorală. Ar fi atunci mai multă cumpătare şi înţelepciune pe lume Destul cu atâta filozofare, se apropie ora venericilor. Trebuia să ajung eu la Pourneuve, tocmai dincolo de Garenne. Ne duceam amândoi. Exact cum am prevăzut, un remorcher a şuierat. Era momentul s-o ştergem. Cu venericii, sistemul era ingenios. Blenoragiei şi luetici, aşteptându-şi rândul la injecţii, îşi făceau relaţii.

    Se jenau mai întâi, dar până la urmă le plăcea. În capătul străzii, pe lângă abator, iarna, de îndată ce se lăsa noaptea, se acuplau în viteză. Sunt întotdeauna foarte grăbiţi genul ăsta de bolnavi, le e teamă să nu piardă prilejul unei mici distracţii în familie. Mătuşa Vitruve, venind să mă vadă, băgase de seamă. La prima blenoragie, tinerii erau melancolici, sufereau amarnic.

    Ea îi aştepta la ieşire Se înduioşa Ştiu eu cum e Am mai îngrijit Am un ceai miraculos Treci pe la mine, am să-ţi dau şi ţie Într-o seară sub un perete izbucni un scandal, un Sidi în călduri ca un catâr înghesuia un tânăr cofetar, foarte aproape de ghereta gardianului.

    Caiafa, care avea obiceiul să privească asemenea scene, mai întâi a ascultat murmurele, vaietele, şi. Băietanul se zbătea, patru abia-l ţineau Îţi spun eu! Şi ăl bătrân şi ăl tinerel, de aceeaşi teapă! Judeca meschin, judeca drept. Ca să ajungem la Pourneuve trebuia să luăm autobuzul. Nu părea deloc grăbit. Ne-am oprit pe refugiul din faţa parapetului de la Pont. Pe acest chei, la numărul 18, bunii mei părinţi se ocupau de tristele lor afaceri prin iarna lui '92, asta te duce cu gândul mult înapoi.

    Era un magazin de "Mode, flori şi pene". Ca modele, trei pălării într-o singură vitrină, de câte ori nu mi s-a povestit! Sena îngheţase în anul acela. În mai m-am născut eu. Venisem odată cu primăvara. Predestinat sau nu, mi-a fost întotdeauna greu să îmbătrânesc, să văd schimbându-se casele, numerele, tramvaiele şi frizerii în jurul meu.

    Rochie scurtă, sau beretă despicată, pesmeţi, vas pe rotile, şi toată aviaţia, la un loc, tot un drac! Prea multă simpatie risipită. Nu vreau să mă mai schimb. Lucruri de care să mă plâng ar fi destule, dar trăiesc de-o viaţă cu ele, sunt plicticos şi mă ador tot atât de mult pe cât e Sena de împuţită. Cel care-ar schimba felinarul din colţ, de la numărul 12, m-ar amărî din cale afară. Suntem vremelnici, e adevărat, dar prea s-a întrecut măsura şi cu vremelnicia asta! Şi iată remorcherele!

    În fiecare bate acum o inimă. Tare şi ursuz, trimiţând negre ecouri pe sub arcade. Mă descompun. Nu mă mai plâng. Dar nu mă siliţi la mai mult. Dacă lucrurile care trec ne-ar lua odată cu ele, chiar aşa rău întocmite cum sunt, am muri de atâta poezie. Într-un sens ar fi mult mai comod. Când e vorba de farmec şi nostalgie, Gustin e întotdeauna de aceeaşi părere cu mine, numai că el, ca să uite, se bizuie mai mult pe băutură. Asta e În mustăţile lui à la Gauloise, poartă întotdeauna urme de rachiu şi de regrete Practica noastră în privinţa lueticilor consta în nişte linii pe care le trasam pe o foaie de hârtie mare, pe măsură ce Un bastonaş roşu: Chinovar!

    Unul verde: Mercur! Şi aşa mai departe! Restul era rutină N-aveai decât să le strecori serul în fese, în braţ Parcă-l ungeai cu miere pe pârlit Amândouă fesele!

    Altul la rând! Al naibii! Curge o venă! O cadenţă fără greş. Şiruri nesfârşite Se prelinge! Rufăria, scoarţă curată! Mers împleticit! Regina lumii! Pântecul e tronul ei! Încins vară şi iarnă! Bănuitori şi reci la început, jarcaleţii! Apoi încep să schimbe între ei mii de reţete, pentru mai crunte petreceri şi mai multe! Uretra în explozie, drum liber! Gogu-i mare soi! N-ai treabă! Li se umple gura! Trăiască Fofo!

    Poftim "cazul 34", funcţionarul cu ochelari negri, timid, şmecher, îşi adăvăseşte sfrenţul la fiecare şase luni prin cartierele rău famate ale Amsterdamului, ca să poată mai bine ispăşi prin scula domniei sale Asta-i rugăciunea lui, cum zicea! Mare stârpitură!

    Ne-a lăsat scris în latrină: "Sunt teroarea femeilor! De douăsprezece ori am fost logodit! Ajunşi la Pourneuve, Gustin mă întreabă: "Ia zi, Ferdinand, adineaori Ce-ai văzut? Îşi urzea încet, încet, ciroza Îl auzeam adeseori dimineaţa vărsând la chiuvetă L-am liniştit, nu folosea la nimic să-l sperii.

    Oricum răul era făcut. Important era să-şi păstreze slujba. Postul de la Jonction, la Biroul de binefaceri, îl primise uşor. La terminarea studiilor, datorită unui chiuretaj, nu-i pot zice altfel, făcut unei bune prietene a Consilierului Municipal, extrem de conservator pe vremuri Gustin de abia se instalase pe undeva prin împrejurimi, sărac lipit. I-a ieşit totul foarte bine, nu-i tremura mâna pe-atunci Veni la rând soţia Primarului. Încă un succes! Drept mulţumire fu numit medic al săracilor.

    Felul cum îşi făcea meseria plăcu la început tuturor. Dar brusc încetă să le mai fie pe plac Se saturaseră de moaca lui şi de felul lui de-a fi Nu-l mai puteau înghiţi Şi atunci au pus totul la bătaie Pe întrecute, care să-i facă mai multe mizerii.

    Se distrau pe socoteala lui; îl învinovăţeau de toate, că umblă cu mâinile murdare, că se înşela în alcătuirea dozelor, că nu cunoştea otrăvurile! Tot jegul, invidia, râia unui canton s-au frecat de el. Nu fusese scutit nici de arţagul veninos al conţopiştilor din propria-i şandrama.

    Acreala mahmură a celor 14 de alcoolici din arondisment, greţurile, retenţiile extenuante ale celor 6 de blenoree pe care nu le mai putea seca, spasmele ovariene ale celor 4 de menopauzate, neliniştea plină de întrebări a celor 2 de hipertensivi, dispreţul neîmpăcat al celor de bilioşi migrenoşi, obsesia bănuitoare a celor 47 de purtători de tenie, plus de mame cu copii colcăind de viermi, hoardă năucă, năvală de masochişti plini de toate păcatele.

    Eczematoşi, albuminoşi, diabetici, fetizi, damblagii, vaginite, inutili, unii "prea", alţii "nu destul", constipaţi, cufuriţi de regrete, toată mocirla, lumea pe cale de a deveni asasină, trecuse peste el, defilase treizeci de ani, seara şi dimineaţa, pe sub ochelarii lui. La Jonction, locuia chiar în mijlocul acestei foşgăieli, exact deasupra cabinetului de raze X.

    Îşi avea acolo cele trei camere ale lui, într-o clădire de piatră, neîmprejmuită pe vremea aceea. Pentru a se apăra împotriva vieţii i-ar fi trebuit diguri de zece ori mai înalte decât cele din Panama şi mici ecluze invizibile. Locuia acolo de pe timpul Expoziţiei, cea mare, de pe timpul frumoaselor zile de la Argenteuil. Mari "buildinguri" înconjurau acum stabilimentul. Din când în când Gustin îşi mai îngăduia câte o mica distracţie Mai aducea câte o gagică la el, dar asta se întâmpla rar.

    Chinul începea de îndată ce se înfiripa un sentiment. După a treia întâlnire Prefera să tragă la măsea De cealaltă parte a străzii pe care locuia, se afla o cârciumă cu faţada verde unde duminica se cânta la banjo şi o chelneriţă neîntrecută îţi putea oferi o minunată porţie de cartofi prăjiţi Tăria îl încălzea pe Gustin, cât despre mine, nici vorbă să beau de când îmi vuia capul zi şi noapte.

    Torturat, arăt de parcă-aş fi un ciumat. Câteodată Gustin mă consultă. Nici el nu-mi spune ce crede. În acest singur punct e discret. Îmi vine şi mie greu, e adevărat. Îmi cunoştea boala, încerca să mă încurajeze: "Hai, Ferdinand, dă-i drumul, citeşte-ţi smângălitura, te ascult!

    Dar nu prea repede! Şi fără gesturi. Oboseşti şi tu şi mă năuceşti şi pe mine Marea sabie de aur, darul Kalifului, nu fusese găsită, până la această clipă de odihnă Sabia era podoaba baldachinului regal. Căpitanul convoiului, cel care purta răspunderea, fusese bătut măr. Regele se întinde, vrea să doarmă Rănile îl chinuie Nu poate dormi Somnul nu vine Îi suduie pe cei care sforăie. Se ridică. Sare peste ei, îi calcă pe mâini, iese Afară îl învăluie frigul.

    Şchioapătă, dar merge înainte. Un lung şir de căruţe înconjoară tabăra. Oamenii de gardă adormiseră şi ei Krogold o ia de-a lungul şanţurilor Vorbeşte singur, se clatină, dar îşi vine în fire la timp. În fundul unui şanţ, o lamă enormă, tremură, strălucitoare Krogold se aruncă asupra lui, îl răstoarnă, îl leagă, era un soldat, şi-i taie capul cu propriul lui jungher, ca unui porc Rana hoţului gâlgâie: glu, glu!

    S-a terminat. Regele se apleacă, ridică sabia Kalifului Adoarme acolo în ceaţă Hoţul a fost pedepsit cum se cuvine. Când izbucni criza fu cât pe-aci să fiu dat afară de la dispensar. Tot din cauza bârfei. Lucie Keriben, modista din bulevardul Moncontour, m-a avertizat.

    Se vedea cu o mulţime de oameni. Şi se tocau multe pe la ea. Mi-a relatat chiar câteva cancanuri foarte jegoase. Otrăvită în halul ăsta nu putea fi decât Mireille Nu mă înşelasem Desigur, nimic adevărat Ceva în legătură cu nişte partuze pe care le-aş fi organizat cu clientele din cartier.

    Numai orori, bineînţeles Lucie Keriben, duioasa, ar fi fost mulţumită în sinea ei să mă vadă terfelit Era geloasă O aştept pe Mireille să se-ntoarcă, ţintuit în Impasse Viviane, drumul pe unde trebuie să treacă, obligatoriu. Nu câştigam destul s-o fac pe scriitorul Tocmai după uzina de cabluri Cu tot delirul meu, vorbele ei ajung până la mine Şi bărbatu-meu care se poartă cu mine ca o brută!

    Mai mare ruşinea, domnule doctor! Pute a bâhlit, duhoare de borâtură Am ajuns în faţa casei În sfârşit, mă aşez Fetiţa poartă ochelari. Mă trag aproape de patul ei. Tot mai încearcă să se joace cu păpuşa. Îmi pun în cap s-o distrez. Sunt amuzant, când vreau cu tot dinadinsul Puştoaica nu e încă pierdută Oricum, nu respiră prea uşor Congestie, fireşte O fac să râdă.

    Se înăbuşă. O liniştesc pe mamă-sa. Profită, afurisita, că m-a prins în coşmelia ei ca să mă tapeze de o consultaţie. Îmi arată coapsele pline de vânătăi. Îşi ridică fustele, enorme dungi vinete şi chiar urme de arsuri mai adânci. Ăsta e şomerul ei. Îi dau un sfat Închipui cu ajutorul unei bucăţi de sfoară un fel de du-te vino pentru scălâmba de păpuşă Urcă şi coboară până la clanţa uşii. Oricum e mai bine decât să vorbeşti. O ascult, hârâie al naibii. Dar, în sfârşit, nu e chiar fatal.

    O mai liniştesc încă o dată pe maică-sa. Repet de două ori aceleaşi vorbe Asta te dă gata Cea mică s-a săturat de joacă Acum se sufocă. Trebuie să mă opresc şi eu Se învineţeşte. Să mai fie şi o uşoară difterie? Ar trebui văzut Ceva analize? Se-ntoarce între timp şi tatăl. Cu cei 82 de franci ai lui nu poate turna în el decât cidru, de vin nici vorbă.

    Să vezi atunci pişoarcă! Şi suge direct din sticlă. Ca să-mi arate Dar pe mine mă pasionează păpuşa Sunt prea obosit ca să mă ocup de cei mari şi de pronosticuri. Ce mai cloacă şi adulţii ăştia! Unul nu mai consult până mâine. Nu-mi pasă că mă cred neserios. Mai ciocnesc o dată în sănătatea lor. Consultaţia mea e absolut gratuită, suplimentară. Mama aduce iar vorba de coapsele ei. Îi dau un ultim sfat. Apoi cobor.

    Pe trotuar un căţel şchioapătă. Mă urmează foarte hotărât. Toţi se agaţă de mine în seara asta. Căţelul, un fox cu pete negre. Pare rătăcit. Ingraţi, şomerii de sus! Nu m-au condus nici măcar până la uşă! Las' să-i înfunde tot vătraiul în fund! Să se-nveţe minte, lepădătura!

    Să mă mai deranjeze altădată! O iau acum pe malul stâng Adică spre Colombes. Căţelul e pe urmele mele După Asnières vine Jonction şi acolo e văru-meu. Dar căţelul ăsta şchioapătă prea rău. Mă cercetează din ochi. Nu pot să-l mai văd cum se târâie. La urma urmei ar fi mai bine să mă întorc. O iau înapoi pe Pont Bineux, apoi de-a lungul uzinelor. Dispensarul încă nu se închisese când am ajuns I-am zis doamnei Hortense: "Dă-i javrei ceva de mâncare Trimite pe cineva să-i aducă nişte carne Mâine la prima oră o să dăm un telefon Să vină o maşină de la «Protecţie» să-l ia În noaptea asta ţine-l închis.

    Dar era prea înfricoşat căţelandrul. Îl loviseră prea crunt. E atâta răutate pe stradă. A doua zi, când am deschis fereastra, n-a mai vrut să aştepte, a ţâşnit afară, îi era frică până şi de noi. A crezut că-l pedepsisem. Nu înţelegea nimic. Şi nu mai avea încredere în nimeni.

    E teribil, în cazuri de astea. Mă cunoaşte el bine, Gustin. Când e treaz îmi dă doar sfaturi bune. Un expert al stilului frumos. Te poţi încrede în părerea lui. Şi nu-i invidios nici de doi bani. Nu cere lumii mare lucru. Are un vechi necaz din dra- goste. De care nu vrea să se lepede. Şi despre care vorbeşte totuşi foarte rar. O femeie neserioasă. Gustin are o inimă nobilă. Şi n-o să se mai schimbe până la moarte. Între timp mai bea câte ceva Chinul meu cel mare este nesomnul.

    Dacă aş fi dormit bine, n-aş fi scris niciodată vreun rând Viaţa nu-i chiar atât de împuţită! În cazul meu e vorba de manie, de părtinire. Dovadă, pe vremea când îmi vâjâiau urechile amândouă, mult mai rău decât azi, şi febra nu mă lăsa nici o clipă, eram mult mai puţin melancolic Traficam vise frumoase Până şi doamna Vitruve, secretara mea, băgase de seamă.

    Îmi cunoştea şi ea bine chinul. Când eşti atât de generos, îţi risipeşti uşor comorile, le pierzi din vedere E domeniul în care aş vrea să mă lansez Ca să fiu mai sigur, scotocesc prin hârtiile mele, până la fund Nu găsesc nimic.

    Telefonez lui Delumelle, editorul meu; vreau să-mi fac din el un duşman de moarte Să horcăie sub năvala înjurăturilor Dar îţi trebuie mult să-l scoţi din sărite Nu prea se sinchiseşte Îmi dă cu tifla În sfârşit, vine şi Vitruve a mea.

    N-am încredere în ea. Ştiu eu de ce. Ce-ai făcut cu superba mea operă, unde-ai pus-o? Am o mie de motive s-o suspectez Fundaţia Linuty se află vizavi de globul de bronz de la Porte Pereire. Acolo venea ea să-mi aducă, aproape în fiecare zi, copiile, după ce terminam cu bolnavii. Era o clădire mică, şubredă, rasă din temelii între timp. Nu-mi plăcea. Prea multă punctualitate.

    Linuty care o crease, mare milionar, vroia ca toată lumea să-şi caute de sănătate şi să se simtă mai bine fără bani.

    Ce mai pisălogi şi milionarii ăştia. În ceea ce mă privea, aş fi preferat o mică slujbă municipală O afacere, ceva, cu certificate Chiar un stabiliment de băi Aşa ca un fel de rentă, la urma urmei. Dar eu nu sunt codoş, metec sau francmason, nici normalist, nu ştiu să mă bag în faţă, nici reputaţie prea bună nu am, cam muieratic De cincisprezece ani la Mahala, de când stau şi se uită la mine şi mă văd cum mă zbat, tot acest borhot de nimicuri îşi îngăduie orice faţă de mine, mă sfidează cu dispreţul lor.

    Să fiu fericit că n-am fost dat afară. Literatura, o compensaţie. N-am de ce mă plânge. Mătuşa Vitruve îmi bate romanele la maşină. Mi-e foarte ataşată. Dacă nu-mi găseşti Legenda, poţi să-ţi iei adio, s-a dus prietenia noastră! Nici un fel de colaborare pe încredere! Fără frecătură! Fără telefoane! S-a terminat! Hidoasă, Vitruve asta, şi faţa şi îndeletnicirea. Curată povară!

    O târâi după mine tocmai din Anglia! Urmările unui jurământ. Nu ne cunoaştem de ieri, de alaltăieri! Demult, la Londra, fiică-sa, Angela, m-a obligat să-i promit c-o voi ajuta întotdeauna în viaţă. Şi pot spune că m-am ocupat. Mi-am ţinut promisiunea. La urma urmei, ştie o mulţime de lucruri. Asta e. În principiu, nu prea e vorbăreaţă, dar îşi aduce mereu aminte Angela, fiică-sa: ce caracter.

    Nu-ţi vine să crezi cât de păcătoasă poate deveni o mamă. Angela a sfârşit tragic. Intr-o zi, dacă voi fi obligat, voi povesti totul.

    Angela mai avea o soră, Sophie, mălai mare, stabilită la Londra. Şi aici pe Mireille, nepoţica, plină de păcatele celor două la un loc, o secătură fără pereche, esenţă pură. Când m-am mutat din Rancy, ca să mă stabilesc la Porte Pereire, au venit amândouă după mine. Rancy-ul s-a schimbat, din zid şi bastion n-a mai rămas aproape nimic. Nişte dărăpănături negre, crăpate, le poţi smulge din lutul moale ca pe nişte măsele stricate.

    O să dispară totul în curând, oraşul îşi haleşte bătrânele-i gingii. În curând nu vor mai exista decât jumătăţi de zgârie-nori cărămizii. Om trăi şi-om mai vedea.

    Cu Vitruve cearta porneşte întotdeauna de la numărul necazurilor. Pretinde că a suferit mai mult decât mine. Şi eu nu pot admite una ca asta. Riduri, e adevărat, are mai multe decât mine.

    Cu ridurile nu se mai termină niciodată, infecta faţadă, urma anilor care ţi-au însemnat hoitul. Locuiesc amândouă pe lângă fabrica de ciocolată Bitronnelle, la Hôtel Méridien, aşa se numeşte. Camera lor e un talmeş-balmeş de nedescris, o adunătură de farafastâcuri muiereşti, mai ales lenjerie fină, scumpă.

    Şi doamna Vitruve şi nepoată-sa se ţin amândouă din amor. Au trei injectoare, o baterie de bucătărie completă şi un bideu de cauciuc. Aşezate toate între două paturi şi un vaporizator uriaş pe care n-au ştiut niciodată cum să-l pornească.

    Nu vreau s-o vorbesc de rău pe doamna Vitruve. Poate că a îndurat în viaţă mai mult decât mine. Numai gândul ăsta mă calmează. Altfel, să fi fost eu sigur, ce scatoalce i-aş mai fi tras! În fundul şemineului ţinea ascunsă maşina de scris Remington pe care n-o terminase încă de plătit Nu prea-i dau eu cine ştie ce pe copiile mele la maşină, şi asta e adevărat Mai ales cu volumele mai groase În viaţa mea n-am văzut om care să se uite mai zbanghiu decât doamna Vitruve.

    Te apuca frica numai privind-o. Când "trăgea" în cărţi, când ghicea adică, asta îi dădea un fel de prestigiu Le vindea clientelor ciorapi Când o apucau meditaţia şi îndoiala, rotea în spatele ochelarilor adevărate priviri de langustă.

    Mai ales de când cu ghicitul îşi câştigase ceva faimă prin împrejurimi. Cunoştea toţi încornoraţii. Mi-i arăta pe fereastră, şi trei asasini pe deasupra, "Am dovezi!

    Şi uite aşa i se înmulţeau beneficiile. Ambiţia ei erau avorturile şi, uneori, chiar mai mult, visa la revoluţii sângeroase, să se vorbească despre ea, să apară în gazete. N-aş putea descrie vreodată scârba care mă apuca când o vedeam vrăfuindu-şi bazarul prin cotloane.

    Şi când te gândeşti că în lumea largă în fiecare minut camioanele strivesc oameni atât de simpatici Mirosul specific al roşcovanelor.

    Au roşcatele astea, cred, destinul brutal, tragic, al animalelor, şi totul numai din cauza părului. Îmi venea s-o bat de câte ori o auzeam vorbind tare, depănându-şi amintirile Mereu în frigurile amorului, nu găsea niciodată pe săturate. Acolo, un chefliu măcar. N-avea noroc decât pe beznă. În privinţa asta, o plângeam. Pe drumul marilor armonii eu eram ceva mai avansat. Era de părere că nici asta nu e drept. Şi când va veni ziua să-mi plătesc moartea, o să am cu ce!

    Eram un rentier al Esteticii! Amor şi minuni, să fiu cinstit, am mâncat şi pe pâine. Am halit la eternitate, nimic de zis. N-avea economii, se vedea de la o poştă, ce să mai vorbim.

    Pentru o bucată de pâine şi un pic de amor trebuie să-şi înduplece clientul pisându-l până-l năucea, ori luându-l prin surprindere. Iad curat, ce mai la deal, la vale! În principiu, după ora şapte micii meseriaşi se întorc pe la casele lor. Nevestele spală vasele, ei se bat cu undele radioului. Atunci Vitruve îmi zvârlea romanul şi pornea la vânătoare după o bucată de pâine.

    O lua, palier cu palier, oferindu-şi ciorapii fără cătare şi flanelele ei fără faimă. Înainte de criză se mai descurca, mai pe credit, mai cu felul ei de a-şi aiuri clienţii, dar acum aceeaşi marfă proastă era oferită prin bâlciuri drept recompensă, gratuit, furioşilor păguboşi ai jocurilor de noroc.

    Condiţiile nu erau loiale. Am încercat să-i explic că totul se întâmpla din vina japonezilor. Nu mă credea. Am acuzat-o că mi-a rătăcit într-adins frumoasa mea legendă printre catrafusele ei Trebuie să mi-o găseşti, fie ce-o fi! Am răscolit împreună toată grămada de bulendre. În sfârşit, soseşte şi nepoata, foarte târziu.

    Făcea să-i vezi şoldurile! Dosul ei, dinamită curată! Fusta toată plisată Armonica unduită a coapselor Nimic să nu se piardă. Şomerul disperat, senzual, nu are bani, s-o invite Prin ganguri, agitându-se de pomană. Adolescenţii care merg la deschidere cu mai multă abilitate decât ceilalţi îşi pot procura mai uşor amor şi iluzii!

    Prostituată nu avea să ajungă decât mult mai târziu Pentru moment se distra Nici ea nu mi-a găsit drăguţa de Legendă. O durea în cot de "Regele Krogold" Numai pe mine mă obseda. Nu mă pierdeau din ochi văzându-mă cum mă înfurii. După părerea lor nu exista un tip mai jalnic pe lume decât mine. Labagiu, timid, intelectual şi toate celelalte. Dar spre surpriza lor, vedeau cum eram gata să le scap. Dacă aveam să-mi iau tălpăşiţa, mă întreb, cum s-ar fi descurcat?

    Sunt liniştit că măcar mătuşa nu uită. Surâsul lor devenea un frison de groază de îndată ce le vorbeam de plecări În afara fundului ei exploziv, Mireille mai avea şi nişte ochi catifelaţi, privirea dulce, dar nasul prea solid, un năsoi aş putea zice, marea ei suferinţă. Când voiam s-o umilesc: "Fără tanc, te rog, Mireille!

    Ai un nas de bărbat! Inventase o mulţime de snoave ca să-mi facă plăcere şi în cele din urmă ca să-mi facă rău. Am şi eu o slăbiciune, mă dau în vânt după istorioare picante. Şi ea abuza, asta e! Se terminase violent legătura noastră, dar meritase bătaia şi, chiar mai mult, s-o ucid.

    Până la urmă a recunoscut şi ea. Eram cu adevărat un generos O pedepsisem pe bună dreptate Toată lumea a zis-o Ştiu ei oamenii ce ştiu Nu vreau să-l nedreptăţesc pe Gustin Sabayot, dar pot s-o spun pe şleau că nu prea se omora cu diagnosticele. Se lua după nori. Plecând de-acasă privea mai întâi cerul: "Ferdinand, făcea, astăzi e rândul reumatismelor!

    Pun pariu! Nu nimerea niciodată prea tare alăturea pentru că se pricepea la temperaturi şi temperamente diverse. Ţine minte!

    Pot să jur că azi e rândul calomelului! Gălbenarea pluteşte în aer! Vântul s-a schimbat De la nord spre vest! Frig după ploaie! Numai de bronşite ne vom ocupa cincisprezece zile de-acum înainte! Nu-i nevoie să se mai despoaie! Dacă ar fi după mine aş face reţetele din pat! De fapt, de cum sosesc, Ferdinand, începe pălăvrăgeala! Pentru cei care fac negoţ cu asta, ţine De la o poştă!

    N-or să crape nici mai mulţi, nici mai puţini! N-or să verse mai mult, n-or fi mai gălbejiţi sau mai rozalii, nici mai palizi sau ceva mai puţin tâmpiţi Asta-i viaţa! Îi dădeam dreptate lui Gustin. Vrei să nu-i mai vezi prin sala de aşteptare? Pe loc? Propune- le un cinema! Un aperitiv gratuit vizavi! Să vezi câţi rămân Din plictis te hărţuiesc, să ştii. În ajun de sărbătoare, unul nu vezi pe aici! Nenorociţilor, ţine minte, ocupaţia le lipseşte, nu sănătatea Ce vor ei, e să-i distrezi, să le-ntreţii buna dispoziţie, să le stârneşti curiozitatea, vorbindu-le despre râgâielile Să te-ntinzi la vorbă, să te pasionezi De asta ai o diplomă Asta e Omul, Ferdinand, se distrează cu propria-i moarte în timp ce şi-o ticluieşte!

    Îşi păzesc bine blenoragia, sifilisul şi toate tumorile. Au nevoie de ele! Nu le pasă nici de vezica lor băloasă, nici de rectul usturând ca focul!

    Dar dacă-ţi dai destulă osteneală, dacă ştii să-i pasionezi, or să mai aştepte până să moară, e singura ta recompensă! Dar de scutit n-or să te scutească, în veci! Când mai dădea câte o rafală de ploaie printre hornurile uzinei electrice: "Ferdinand!

    Dacă n-or să vină cel puţin zece, îmi predau diploma la Decanat! Scârnăvia mă-sii de viaţă! Iar or să mă scoale de douăzeci de ori! Se urca pe o scăriţă în faţa unui dulap cât o namilă, burduşit tot cu eşantioane. Începea distribuirea directă, gratuită şi deloc solemnă a farmaciei Dumneata, de colo, cu picioarele răşchitoare?

    În doi litri de apă O să vă facă bine! Şi încheieturile? Vă dor? Hemoroizi, ceva? Poftiţi supozitoare Pepet! Viermi, ceva?

    Aţi băgat de seamă? Ţineţi aici douăzeci şi cinci de picături mirobolante La culcare! Îşi oferea toate rafturile Avea pentru toate dereglările, predispoziţiile şi maniile De speriat, cât de lacom e un bolnav!

    De îndată ce-şi poate arunca pe gâtlej o porcărie, nu cere mai mult, e mulţumit, o şterge pe loc, de frică să nu i le ceri înapoi! Tot dând în stânga şi-n dreapta, l-am văzut pe Gustin reducând la zece minute consultaţii care ar fi durat, conduse cu precauţie, cel puţin două ore. Dar în privinţa scurtatului nu mai aveam nimic de învăţat de la Gustin. Îmi aveam şi eu micul meu sistem. Vroiam să-i vorbesc despre Legendă. Găsisem începutul sub patul lui Mireille. Am fost foarte decepţionat citind-o.

    Nu prea rezistase în timp povestea mea. După ani de uitare o operă de imaginaţie nu mai e decât un fel de bâlci demodat În sfârşit, de la Gustin puteam să mă aştept întotdeauna la o părere sinceră şi dezinteresată. L-am pus imediat la curent. Ai mai putea să te întorci un moment cu gândul la poezie?

    Să-ţi mai tresară inima şi scula la auzul unei epopei, tragică desigur, dar nobilă, scânteietoare! Te crezi în stare? Gustin moţăia pe scăriţa lui din faţa dulapului cu eşantioane, larg deschis El moare Sângele dă năvală prin douăzeci de răni Armata lui Gwendor a suferit o ruşinoasă înfrângere În timpul bătăliei regele Krogold în persoană l-a dibăcit pe Gwendor

    Louis ferinand celine moarte pe credit online

    Coli tipar:. Comanda nr. Ţoala pe voi! Ah, ce nădragi! Mereu prea scurţi, ades prea largi! Haina, — ca maţul strâns al mumii, Vesta apoi, cămaşa sloi Şi-un basc de soi Pantofi de-nmormântare, noi, Cu care ai putea să faci, Pe mare, încongiurul Lumii I. Şi iată-mă iar singur. Totul e atât de lânced, de greu, de trist Curând voi fi bătrân. Şi atunci se va termina totul, în sfârşit.

    Câtă lume s-a mai perindat prin camera mea. Câte mi-au mai îndrugat. Fără noimă. Acum au plecat. Au îmbătrânit, mucegăind, mizeri, fiecare în colţul lui de lume. Ieri la ora opt, doamna Bérenge, portăreasa, a murit. Afară vuieşte, în întunericul nopţii, furtuna. Aici sus se clatină casa.

    Mi-era o blândă, şi bună, şi credincioasă prietenă. Mâine o înmormântează în rue des Saules. Era într-adevăr foarte bătrână, ajunsă hăt la capătul bătrâneţilor. I-am zis chiar din prima zi când am auzit-o tuşind: "Nu sta lungită! Rămâi mai bine în capul oaselor! Şi aşa a fost Nu m-am ocupat toată viaţa de medicină, un vax. O să le scriu că a murit doamna Bérenge, celor care m-au cunoscut, celor care au cunoscut-o. Pe unde-or fi? Aş vrea să se-nteţească furtuna, să se prăvale acoperişurile, să dispară până şi casa noastră, să nu mai vie primăvara niciodată.

    Ştia ea, doamna Bérenge, că toate necazurile sosesc odată cu scrisorile. Nu mai ştiu cui să scriu. Sunt toţi atât de departe Şi-au schimbat sufletul ca să poată trăda mai uşor, uita mai uşor, să poată schimba mereu vorba Bătrână doamnă Bérenge, câinele dumitale zbanghiu or să-l ia mâine, să-l ducă departe Iată, sunt aproape douăzeci de ani, de când necazurile aduse de scrisori la ea s-au oprit.

    Acum sunt de faţă, în duhoarea necrezut de acră a morţii proaspete Dau în floare Stau prin preajmă Ne dau târcoale Ne ştiu si le ştim şi noi de-acum Şi n-or să se mai dea duse niciodată Trebuie să sting focul în odăiţa portăresei.

    Cui să scriu? Nu mai am pe nimeni. Nici o fiinţă care să culeagă duios spiritul bun al morţilor Curaj pentru tine singur! Când a fost să-şi dea sufletul, băbătia mea nu mai putea zice nimic. Se înăbuşea, mă ţinea de mână A intrat poştaşul. A văzut-o murind. Un sughiţ uşor. Şi gata. Veneau mulţi altădată pe la ea ca să întrebe de mine. Au plecat acum pentru totdeauna, s-au dus departe, pierduţi până şi din amintire, să-şi caute un suflet. Poştaşul şi-a scos chipiul.

    Pot de-acum să-mi vărs toată ura. O voi face mai târziu dacă nu se vor întoarce. Îmi place să spun istorioare. Şi voi povesti atâtea că se vor aduna, dinadins cn să mă ucidă, din cele patru colţuri ale lumii. Şi atunci în sfârşit, totul se va termina şi eu voi fi al naibii de mulţumit. Câte acre observaţii nu mi s-au făcut la clinica Fundaţiei Linuty, unde lucrez, din pricina istoriilor pe care le povestesc. În privinţa asta, vărul meu Gustin Sabayot e drastic: trebuie să-mi schimb firea.

    E şi el doctor, dar de cealaltă parte a Senei, la Chapelle-Jonction. Ieri n-am avut timp să trec pe la el. Vroiam să-i vorbesc despre doamna Bérenge. M-am trezit prea târziu. Grea meserie, consultaţia. Şi el e stors de oboseală seara.

    Aproape toţi pun întrebări. Te grăbeşti tu, dar fără folos, o reţetă trebuie oricum să le-o explici de douăzeci de ori, în toate amănuntele. Le place să te facă să vorbeşti, să te istovească Nu vor urma nici unul din sfaturile pe care le dai, absolut nici unul. Dar li-e tot timpul teamă că nu-ţi dai destulă silinţă cu ei şi, ca să fie mai siguri, insistă; ventuze, raze, doze Să le măsori totul Arteriala şi tâmpenia Gustin cu asta se ocupă la Jonction de aproape treizeci de ani.

    Într-o bună dimineaţă am să-mi trimit toţi pârliţii la Villette să bea sânge cald. Să obosească de cu zori. Nu mai ştiu ce dracu să fac să-i dezbăr odată În sfârşit, alaltăieri eram hotărât să trec pe la el. O vreme destul de anapoda. Îmi fac totuşi curaj. O să iau autobuzul, îmi zic.

    O şterg pe culoarul pansamentelor. O muiere mă observă şi mă agaţă. Vorbeşte tărăgănat ca şi mine. Răguşită, pe deasupra, ăsta-i alcoolul. Acum se smiorcăie, trage de mine. În principiu mi-am terminat consultaţia! Se încăpăţânează Am ajuns afară Sunt sătul de bolnavi Treizeci de pisălogi am rafistolat numai în după-amiaza asta Să tuşească! Să scuipe! Să se dejghine! Să dea sodomia-n ei!

    Să-şi ia tălpăşiţa cu treizeci de mii de vânturi în târtiţă! Mă doare-n cot! Dar smiorcăita asta mă ţine al dracului, se spânzură de gâtul meu, îmi suflă în gură disperarea ei.

    Plină de vin roşu, disperarea Nu mai am puterea să mă opun. Oricum, tot n-are să-mi dea drumul. Când o să ajungem în rue des Casses, o stradă lungă, întunecoasă, fără felinare, poate am să-i trag un picior zdravăn undeva Dar mi-e milă.. Mă dau bătut Şi po- vestea reîncepe. Vă rog, domnule doctor! Micuţa mea Alice! O ştiţi, nu? Mă minte Tocmai după uzina de cabluri Cu tot delirul meu, vorbele ei ajung până la mine Şi bărbatu-meu care se poartă cu mine ca o brută!

    Mai mare ruşinea, domnule doctor! Pute a bâhlit, duhoare de borâtură Am ajuns în faţa casei În sfârşit, mă aşez Fetiţa poartă ochelari. Mă trag aproape de patul ei. Tot mai încearcă să se joace cu păpuşa. Îmi pun în cap s-o distrez. Sunt amuzant, când vreau cu tot dinadinsul Puştoaica nu e încă pierdută Oricum, nu respiră prea uşor Congestie, fireşte O fac să râdă.

    Se înăbuşă. O liniştesc pe mamă-sa. Profită, afurisita, că m-a prins în coşmelia ei ca să mă tapeze de o consultaţie. Îmi arată coapsele pline de vânătăi. Îşi ridică fustele, enorme dungi vinete şi chiar urme de arsuri mai adânci. Ăsta e şomerul ei. Îi dau un sfat Închipui cu ajutorul unei bucăţi de sfoară un fel de du-te vino pentru scălâmba de păpuşă Urcă şi coboară până la clanţa uşii. Oricum e mai bine decât să vorbeşti. O ascult, hârâie al naibii.

    Dar, în sfârşit, nu e chiar fatal. O mai liniştesc încă o dată pe maică-sa. Repet de două ori aceleaşi vorbe Asta te dă gata Cea mică s-a săturat de joacă Acum se sufocă.

    Trebuie să mă opresc şi eu Se învineţeşte. Să mai fie şi o uşoară difterie? Ar trebui văzut Ceva analize? Se-ntoarce între timp şi tatăl. Cu cei 82 de franci ai lui nu poate turna în el decât cidru, de vin nici vorbă.

    Să vezi atunci pişoarcă! Şi suge direct din sticlă. Ca să-mi arate Dar pe mine mă pasionează păpuşa Sunt prea obosit ca să mă ocup de cei mari şi de pronosticuri. Ce mai cloacă şi adulţii ăştia! Unul nu mai consult până mâine. Nu-mi pasă că mă cred neserios. Mai ciocnesc o dată în sănătatea lor. Consultaţia mea e absolut gratuită, suplimentară. Mama aduce iar vorba de coapsele ei. Îi dau un ultim sfat.

    Apoi cobor. Pe trotuar un căţel şchioapătă. Mă urmează foarte hotărât. Toţi se agaţă de mine în seara asta. Căţelul, un fox cu pete negre. Pare rătăcit.

    Ingraţi, şomerii de sus! Nu m-au condus nici măcar până la uşă! Las' să-i înfunde tot vătraiul în fund! Să se-nveţe minte, lepădătura! Să mă mai deranjeze altădată! O iau acum pe malul stâng Adică spre Colombes.

    Căţelul e pe urmele mele După Asnières vine Jonction şi acolo e văru-meu. Dar căţelul ăsta şchioapătă prea rău. Mă cercetează din ochi. Nu pot să-l mai văd cum se târâie.

    La urma urmei ar fi mai bine să mă întorc. O iau înapoi pe Pont Bineux, apoi de-a lungul uzinelor. Dispensarul încă nu se închisese când am ajuns I-am zis doamnei Hortense: "Dă-i javrei ceva de mâncare Trimite pe cineva să-i aducă nişte carne Mâine la prima oră o să dăm un telefon Să vină o maşină de la «Protecţie» să-l ia În noaptea asta ţine-l închis.

    Dar era prea înfricoşat căţelandrul. Îl loviseră prea crunt. E atâta răutate pe stradă. A doua zi, când am deschis fereastra, n-a mai vrut să aştepte, a ţâşnit afară, îi era frică până şi de noi. A crezut că-l pedepsisem.

    Nu înţelegea nimic. Şi nu mai avea încredere în nimeni. E teribil, în cazuri de astea. Mă cunoaşte el bine, Gustin. Când e treaz îmi dă doar sfaturi bune. Un expert al stilului frumos. Te poţi încrede în părerea lui. Şi nu-i invidios nici de doi bani. Nu cere lumii mare lucru. Are un vechi necaz din dra- goste. De care nu vrea să se lepede. Şi despre care vorbeşte totuşi foarte rar. O femeie neserioasă. Gustin are o inimă nobilă. Şi n-o să se mai schimbe până la moarte. Între timp mai bea câte ceva Chinul meu cel mare este nesomnul.

    Dacă aş fi dormit bine, n-aş fi scris niciodată vreun rând Viaţa nu-i chiar atât de împuţită! În cazul meu e vorba de manie, de părtinire. Dovadă, pe vremea când îmi vâjâiau urechile amândouă, mult mai rău decât azi, şi febra nu mă lăsa nici o clipă, eram mult mai puţin melancolic Traficam vise frumoase Până şi doamna Vitruve, secretara mea, băgase de seamă.

    Îmi cunoştea şi ea bine chinul. Când eşti atât de generos, îţi risipeşti uşor comorile, le pierzi din vedere E domeniul în care aş vrea să mă lansez Ca să fiu mai sigur, scotocesc prin hârtiile mele, până la fund Nu găsesc nimic.

    Telefonez lui Delumelle, editorul meu; vreau să-mi fac din el un duşman de moarte Să horcăie sub năvala înjurăturilor Dar îţi trebuie mult să-l scoţi din sărite Nu prea se sinchiseşte Îmi dă cu tifla În sfârşit, vine şi Vitruve a mea.

    N-am încredere în ea. Ştiu eu de ce. Ce-ai făcut cu superba mea operă, unde-ai pus-o? Am o mie de motive s-o suspectez Fundaţia Linuty se află vizavi de globul de bronz de la Porte Pereire.

    Acolo venea ea să-mi aducă, aproape în fiecare zi, copiile, după ce terminam cu bolnavii. Era o clădire mică, şubredă, rasă din temelii între timp. Nu-mi plăcea. Prea multă punctualitate. Linuty care o crease, mare milionar, vroia ca toată lumea să-şi caute de sănătate şi să se simtă mai bine fără bani. Ce mai pisălogi şi milionarii ăştia. În ceea ce mă privea, aş fi preferat o mică slujbă municipală O afacere, ceva, cu certificate Chiar un stabiliment de băi Aşa ca un fel de rentă, la urma urmei.

    Dar eu nu sunt codoş, metec sau francmason, nici normalist, nu ştiu să mă bag în faţă, nici reputaţie prea bună nu am, cam muieratic De cincisprezece ani la Mahala, de când stau şi se uită la mine şi mă văd cum mă zbat, tot acest borhot de nimicuri îşi îngăduie orice faţă de mine, mă sfidează cu dispreţul lor.

    Să fiu fericit că n-am fost dat afară. Literatura, o compensaţie. N-am de ce mă plânge. Mătuşa Vitruve îmi bate romanele la maşină.

    Mi-e foarte ataşată. Dacă nu-mi găseşti Legenda, poţi să-ţi iei adio, s-a dus prietenia noastră! Nici un fel de colaborare pe încredere! Fără frecătură!

    Fără telefoane! S-a terminat! Hidoasă, Vitruve asta, şi faţa şi îndeletnicirea. Curată povară! O târâi după mine tocmai din Anglia! Urmările unui jurământ. Nu ne cunoaştem de ieri, de alaltăieri! Demult, la Londra, fiică-sa, Angela, m-a obligat să-i promit c-o voi ajuta întotdeauna în viaţă. Şi pot spune că m-am ocupat. Mi-am ţinut promisiunea. La urma urmei, ştie o mulţime de lucruri. Asta e. În principiu, nu prea e vorbăreaţă, dar îşi aduce mereu aminte Angela, fiică-sa: ce caracter.

    Nu-ţi vine să crezi cât de păcătoasă poate deveni o mamă. Angela a sfârşit tragic. Intr-o zi, dacă voi fi obligat, voi povesti totul. Angela mai avea o soră, Sophie, mălai mare, stabilită la Londra. Şi aici pe Mireille, nepoţica, plină de păcatele celor două la un loc, o secătură fără pereche, esenţă pură. Când m-am mutat din Rancy, ca să mă stabilesc la Porte Pereire, au venit amândouă după mine. Rancy-ul s-a schimbat, din zid şi bastion n-a mai rămas aproape nimic. Nişte dărăpănături negre, crăpate, le poţi smulge din lutul moale ca pe nişte măsele stricate.

    O să dispară totul în curând, oraşul îşi haleşte bătrânele-i gingii. În curând nu vor mai exista decât jumătăţi de zgârie-nori cărămizii. Om trăi şi-om mai vedea. Cu Vitruve cearta porneşte întotdeauna de la numărul necazurilor.

    Pretinde că a suferit mai mult decât mine. Şi eu nu pot admite una ca asta. Riduri, e adevărat, are mai multe decât mine. Cu ridurile nu se mai termină niciodată, infecta faţadă, urma anilor care ţi-au însemnat hoitul. Locuiesc amândouă pe lângă fabrica de ciocolată Bitronnelle, la Hôtel Méridien, aşa se numeşte. Camera lor e un talmeş-balmeş de nedescris, o adunătură de farafastâcuri muiereşti, mai ales lenjerie fină, scumpă.

    Şi doamna Vitruve şi nepoată-sa se ţin amândouă din amor. Au trei injectoare, o baterie de bucătărie completă şi un bideu de cauciuc. Aşezate toate între două paturi şi un vaporizator uriaş pe care n-au ştiut niciodată cum să-l pornească. Nu vreau s-o vorbesc de rău pe doamna Vitruve. Poate că a îndurat în viaţă mai mult decât mine. Numai gândul ăsta mă calmează. Altfel, să fi fost eu sigur, ce scatoalce i-aş mai fi tras!

    În fundul şemineului ţinea ascunsă maşina de scris Remington pe care n-o terminase încă de plătit Nu prea-i dau eu cine ştie ce pe copiile mele la maşină, şi asta e adevărat Mai ales cu volumele mai groase În viaţa mea n-am văzut om care să se uite mai zbanghiu decât doamna Vitruve.

    Te apuca frica numai privind-o. Când "trăgea" în cărţi, când ghicea adică, asta îi dădea un fel de prestigiu Le vindea clientelor ciorapi Când o apucau meditaţia şi îndoiala, rotea în spatele ochelarilor adevărate priviri de langustă.

    Mai ales de când cu ghicitul îşi câştigase ceva faimă prin împrejurimi. Cunoştea toţi încornoraţii. Mi-i arăta pe fereastră, şi trei asasini pe deasupra, "Am dovezi! Şi uite aşa i se înmulţeau beneficiile. Ambiţia ei erau avorturile şi, uneori, chiar mai mult, visa la revoluţii sângeroase, să se vorbească despre ea, să apară în gazete. N-aş putea descrie vreodată scârba care mă apuca când o vedeam vrăfuindu-şi bazarul prin cotloane.

    Şi când te gândeşti că în lumea largă în fiecare minut camioanele strivesc oameni atât de simpatici Mirosul specific al roşcovanelor. Au roşcatele astea, cred, destinul brutal, tragic, al animalelor, şi totul numai din cauza părului. Îmi venea s-o bat de câte ori o auzeam vorbind tare, depănându-şi amintirile Mereu în frigurile amorului, nu găsea niciodată pe săturate. Acolo, un chefliu măcar. N-avea noroc decât pe beznă.

    În privinţa asta, o plângeam. Pe drumul marilor armonii eu eram ceva mai avansat. Era de părere că nici asta nu e drept. Şi când va veni ziua să-mi plătesc moartea, o să am cu ce! Eram un rentier al Esteticii!

    Amor şi minuni, să fiu cinstit, am mâncat şi pe pâine. Am halit la eternitate, nimic de zis. N-avea economii, se vedea de la o poştă, ce să mai vorbim. Pentru o bucată de pâine şi un pic de amor trebuie să-şi înduplece clientul pisându-l până-l năucea, ori luându-l prin surprindere. Iad curat, ce mai la deal, la vale! În principiu, după ora şapte micii meseriaşi se întorc pe la casele lor. Nevestele spală vasele, ei se bat cu undele radioului.

    Atunci Vitruve îmi zvârlea romanul şi pornea la vânătoare după o bucată de pâine. O lua, palier cu palier, oferindu-şi ciorapii fără cătare şi flanelele ei fără faimă. Înainte de criză se mai descurca, mai pe credit, mai cu felul ei de a-şi aiuri clienţii, dar acum aceeaşi marfă proastă era oferită prin bâlciuri drept recompensă, gratuit, furioşilor păguboşi ai jocurilor de noroc. Condiţiile nu erau loiale. Am încercat să-i explic că totul se întâmpla din vina japonezilor. Nu mă credea. Am acuzat-o că mi-a rătăcit într-adins frumoasa mea legendă printre catrafusele ei Trebuie să mi-o găseşti, fie ce-o fi!

    Am răscolit împreună toată grămada de bulendre. El a stiut-o. Web analytics. Copyright © edituri. Librărie online - edituri. Librărie online edituri. Alege o oferta Ţie care ofertă ţi se potriveşte? Adresa de e-mail: Parola: am uitat parola Client nou?

    Creează un cont. Toate domeniile Transport şi livrare Confidenţialitate Condiţii de utilizare Contactaţi-ne. Noutati edituri. He also happens to be right, most of the time. Aug 04, RandomAnthony rated it really liked it · review of another edition. After a brief tour of the present the narrator hustles back to his early childhood with his perenially frazzled shopowner parents.

    His indignation, whether affected or authentic, is a thing of beauty. Death also runs significantly longer than its predecessor; the extra pages could wear a reader down.

    But read Journey first. Mar 19, Troy rated it liked it · review of another edition Shelves: read-in I'm not loving this. It started off with a bang, this great book, this influential novel, this cowpaddie of importance, but now it's all ellipsis and shitbird drone. As I read this I think about what I always think about when I read novels written over a hundred years ago.

    And Ferdinand, the hero of this story, has no rainbows or unicorns. Ferdinand goes through a procession of crap. Bad jobs. But this novel is supposedly funny. Well, one scene is laugh out loud funny. Well that scene is hilarious, but it ends in tragedy, which is typical for Celine. Celine, who was a real sonofabitch in real life.

    Anyway, I didn't love this great piece of modern literature. Didn't love it despite Celine's inspired prose. Or maybe it's just that I don't love any of the writers who suck Celine's cock. Yeah, I can see you. I guess I don't blame you.

    Especially you, you cheat and phony, J. Oh, you too, Bukowski. Maybe I needed to read Celine before I turned twenty, just so I could reaffirm how crummy the world really was. I kept reading. Pauses in thought? A lyrical stuttering? I keep reading. And then his disastrous months in England, which ended in sex and tragedy. Then comes the ending. Courtial, an inventor and writer is introduced, and Courtial is a lovable scoundrel who brings Ferdinand under his wing.

    Courtial becomes Ferdinand's father figure, but a father who has more in common with Dr. Moreau or Dr. They con, they steal, they stage balloon accidents. It ends badly. How could it not? But the end is beautiful and crazed. There are cops, wrecked buildings, waylaid youth, thievery, suicide, insane priests, perpetual motion machines, potato famine, radio-tellurium rays, and more cops.

    All in the last section, which is worth it's weight. Not sure if the pig shit of reading this book is worth the awesome brilliance of the diamonds hidden within. And the ending? The ending is pretty damn lovely. View all 8 comments. Mar 07, Onur rated it it was amazing · review of another edition. Ferdinand, the main character of the book, explains his life story at the book. He spends his childhood with his cousin Gustin, his uncle Armide, his father, mother and grand mama.

    He finishes the school and begins the commerce. He must the work because of insufficient economic status of his family. After some bad life experiences his family decides to send him to boarding school at England.

    He constantly thinks to Nora who is the female owner of school and this mutually situation leads to one t Ferdinand, the main character of the book, explains his life story at the book. He constantly thinks to Nora who is the female owner of school and this mutually situation leads to one tragic event at the end. At the end of the school he gets letter from his father. Obviously, his relation with his family is not good but he must return even so he could not do at home. By the help of his uncle Eduard he starts to work at journal together with Courtial.

    Courtial is a extraordinary person. They look for treasure, they do agriculture and tragic end of the Courtial. Then Ferdinand returns to home to his uncle It is good journey and good book. Dec 20, Scott rated it it was ok · review of another edition. Stopped just over halfway through because - try though I might - I wasn't experiencing the literary depth and power for which this book has been praised.

    Instead, I experienced a kind of I-don't-care tedium, ad infinitum. Dec 19, Neil rated it it was amazing · review of another edition. Some people find Celine's exaggerated account of his childhood depressing.

    I thought it was a riot, laughing out loud many times while reading. Probably just a matter of one's taste for dark comedy. The story is a similar form to his earlier Journey to the End of the Night, but the sentence structure is much more idiosyncratic. In the end you are left with one man's hyperbolic interpretation of society, full of alternately cruel and pathetic animals. Even though I don't share his misanthropy, Some people find Celine's exaggerated account of his childhood depressing.

    Even though I don't share his misanthropy, it was very easy for me to relate to a number of the episodes here, and those were the most fun. He was certainly a master of the brutally honest, conversational style of storytelling. It's unfortunate he became more and more alienated as he grew older, reaching a point where he turned into the most bitter, ranting grump at least, that is my impression from Castle to Castle, one of his later works, which is unreadable.

    Mar 04, Lawrence rated it it was amazing · review of another edition. Hard to imagine he could write a more explosive novel than"Journey" There are moments when the language is so powerful and musical that entire passages move like mythic poems set to some unknown , arcane composer Celine captures the absurd and the mundane..

    Celine would never com Hard to imagine he could write a more explosive novel than"Journey" Celine would never come back to equal these works Masterpieces both. Nov 02, Daniel Simmons rated it it was ok · review of another edition. Best read in installments. Or maybe never. Jun 21, Alan added it · review of another edition Shelves: novels. Can see it's brilliant, but the constant stream of invective and bile just made me a bit ill.

    Not in the mood may go back to it though abandoned after 40 pages of Not in the mood may go back to it though Jun 14, Simon rated it it was amazing · review of another edition Shelves: europe-west , antiheroes , satire , bildungsroman , reviewed , s , modernism , existentialism , social-realism , mad-frenchmen. I would call "Death on the Installment Plan" one of the very few good prequels, if I didn't feel so awkward using a Hollywood neologism to describe a book written in the mids.

    The set-up here is the main character from "Journey to the End of the Night", the author's alter-ego Dr. Ferdinand Bardamu, as an old man in ill health looking back upon his adolescence: His dysfunctional parents, his less-than-successful apprenticeships for various craftsmen, his education at a British boarding schoo I would call "Death on the Installment Plan" one of the very few good prequels, if I didn't feel so awkward using a Hollywood neologism to describe a book written in the mids.

    The writing style is much more fractured then in the preceding book, likewise is the content way more transgressive and sexually explicit. Much of it I can't believe got accepted by a major French publishing house as early as !

    With the ultra-chaotic prose style, graphic description of socially unacceptable sexual practices, exploration of bizarre and terrifying uses of medical science as well as the occasional surreal nightmare sequence I can easily imagine a before-he-was-famous William Burroughs reading this and feverishly annotating his favourite parts.

    At the same time, Louis-Ferdinand Céline shows much more respect for his characters than he did in "Journey to the End of the Night" Even Ferdinand's abusive father is thoroughly humanized, so it becomes absolutely heartbreaking when his son attempts to murder him. The equivalent scenes in "Journey The one completely sympathetic character here, Ferdinand's uncle Edouard, also plays a much bigger role in the story than Molly did in "Journey I think "Death There's neither as much political commentary for that matter, but then again this book shows Ferdinand as a confused adolescent rather than a world-weary WW1 veteran.

    Sep 28, Patrick McCoy rated it really liked it · review of another edition Shelves: classics. Journey To The End of Night takes up from enlistment in the army and onward, but was written first. I guess the most common characteristic between the two books is the writing style.

    They both contain elements of black humor. It is clear that modern writers like Michel Houllenbecq and others wouldn't have been possible without Celine to lead the way with his profane and misanthropic view of life. A life of misery punctuated by brief moments of bliss. I must say that there were some great comic moments that made me laugh out loud, but there's a lot of excessive protestations of the protagonist's flaws and people bereaving their lot in life and the misery that they feel that are doomed to experience.

    There are some interesting interludes throughout as well. For example, his dismissal from his first apprenticeship at a textiles factory, when Bardamu is sent to England to learn English and he makes no effort whatsoever to do so, and his apprenticeship with an inventor-businessman-balloon pilot.

    An influential, compelling, and ultimately entertaining read in the end. Nov 01, Amy rated it it was ok · review of another edition. Unfinished, to be honest, but I didn't want to kindly reminders from goodreads that I started it ten billion years ago.

    Death by ellipses. Stylistically not my thing, and it's never particularly interesting to hear someone complain about their work. Tolstoy got it wrong; it's the unhappy that are all the same. Mar 15, Jafar rated it it was amazing · review of another edition.

    One of my all-time favorites. Oct 09, Kobe Bryant rated it it was amazing · review of another edition. So many great characters like the jeweler guy, the jeweler guys fat horny wife and the balloon guy. Readers also enjoyed. Literary Fiction. About Louis-Ferdinand Céline. Louis-Ferdinand Céline. Louis-Ferdinand Céline, pen name of Dr. His highly innovative writing style using Parisian vernacular, vulgarities, and intentionally peppering ellipses throughout the text was used to evoke the cadence of speech.

    Louis-Ferdinand Destouches was raised in Paris, in a flat over the shopping arcade where his mother had a lace store. His parents were poor father a clerk, mother a seamstress. After an education that included stints in Germany and England, he performed a variety of dead-end jobs before he enlisted in the French cavalry in , two years before the outbreak of the First World War in While serving on the Western Front he was wounded in the head and suffered serious injuries—a crippled arm and headaches that plagued him all his life—but also winning a medal of honour.

    Released from military service, he studied medicine and emigrated to the USA where he worked as a staff doctor at the newly build Ford plant in Detroit before returning to France and establishing a medical practice among the Parisian poor. Their experiences are featured prominently in his fiction.

    Although he is often cited as one of the most influential and greatest writers of the twentieth century, he is certainly viewed as a controversial figure. After embracing fascism, he published three antisemitic pamphlets, and vacillated between support and denunciation of Hitler.

    He fled to Germany and Denmark in where he was imprisoned for a year and declared a national disgrace. He then received amnesty and returned to Paris in Kurt Vonnegut, Jr. Other books in the series. Ferdinand Bardamu 2 books. Books by Louis-Ferdinand Céline. Read more Trivia About Death on the Inst

    Moarte Pe Credit de Louis Ferdinand Celine

    Moarte rugăciunea lui, online zicea! Ferinand îţi trebuie credit să-l scoţi din celine Trivia About Death on the Inst Îşi păzesc bine blenoragia, sifilisul şi toate tumorile. About the environment, Céline louis a scathing account of the cruelties it engenders.

    Rosner Tiberiu H.

    Louis ferinand celine moarte pe credit online

    N-am încredere în ea. Ştiu eu de ce. Ce-ai făcut cu superba mea operă, unde-ai pus-o? Am o mie de motive s-o suspectez Fundaţia Linuty se află vizavi de globul de bronz de la Porte Pereire. Acolo venea ea să-mi aducă, aproape în fiecare zi, copiile, după ce terminam cu bolnavii.

    Era o clădire mică, şubredă, rasă din temelii între timp. Nu-mi plăcea. Prea multă punctualitate. Linuty care o crease, mare milionar, vroia ca toată lumea să-şi caute de sănătate şi să se simtă mai bine fără bani. Ce mai pisălogi şi milionarii ăştia.

    În ceea ce mă privea, aş fi preferat o mică slujbă municipală O afacere, ceva, cu certificate Chiar un stabiliment de băi Aşa ca un fel de rentă, la urma urmei. Dar eu nu sunt codoş, metec sau francmason, nici normalist, nu ştiu să mă bag în faţă, nici reputaţie prea bună nu am, cam muieratic De cincisprezece ani la Mahala, de când stau şi se uită la mine şi mă văd cum mă zbat, tot acest borhot de nimicuri îşi îngăduie orice faţă de mine, mă sfidează cu dispreţul lor.

    Să fiu fericit că n-am fost dat afară. Literatura, o compensaţie. N-am de ce mă plânge. Mătuşa Vitruve îmi bate romanele la maşină. Mi-e foarte ataşată. Dacă nu-mi găseşti Legenda, poţi să-ţi iei adio, s-a dus prietenia noastră! Nici un fel de colaborare pe încredere! Fără frecătură! Fără telefoane! S-a terminat! Hidoasă, Vitruve asta, şi faţa şi îndeletnicirea. Curată povară!

    O târâi după mine tocmai din Anglia! Urmările unui jurământ. Nu ne cunoaştem de ieri, de alaltăieri! Demult, la Londra, fiică-sa, Angela, m-a obligat să-i promit c-o voi ajuta întotdeauna în viaţă.

    Şi pot spune că m-am ocupat. Mi-am ţinut promisiunea. La urma urmei, ştie o mulţime de lucruri. Asta e. În principiu, nu prea e vorbăreaţă, dar îşi aduce mereu aminte Angela, fiică-sa: ce caracter. Nu-ţi vine să crezi cât de păcătoasă poate deveni o mamă. Angela a sfârşit tragic. Intr-o zi, dacă voi fi obligat, voi povesti totul. Angela mai avea o soră, Sophie, mălai mare, stabilită la Londra.

    Şi aici pe Mireille, nepoţica, plină de păcatele celor două la un loc, o secătură fără pereche, esenţă pură. Când m-am mutat din Rancy, ca să mă stabilesc la Porte Pereire, au venit amândouă după mine. Rancy-ul s-a schimbat, din zid şi bastion n-a mai rămas aproape nimic. Nişte dărăpănături negre, crăpate, le poţi smulge din lutul moale ca pe nişte măsele stricate.

    O să dispară totul în curând, oraşul îşi haleşte bătrânele-i gingii. În curând nu vor mai exista decât jumătăţi de zgârie-nori cărămizii. Om trăi şi-om mai vedea. Cu Vitruve cearta porneşte întotdeauna de la numărul necazurilor. Pretinde că a suferit mai mult decât mine. Şi eu nu pot admite una ca asta. Riduri, e adevărat, are mai multe decât mine.

    Cu ridurile nu se mai termină niciodată, infecta faţadă, urma anilor care ţi-au însemnat hoitul. Locuiesc amândouă pe lângă fabrica de ciocolată Bitronnelle, la Hôtel Méridien, aşa se numeşte. Camera lor e un talmeş-balmeş de nedescris, o adunătură de farafastâcuri muiereşti, mai ales lenjerie fină, scumpă.

    Şi doamna Vitruve şi nepoată-sa se ţin amândouă din amor. Au trei injectoare, o baterie de bucătărie completă şi un bideu de cauciuc. Aşezate toate între două paturi şi un vaporizator uriaş pe care n-au ştiut niciodată cum să-l pornească. Nu vreau s-o vorbesc de rău pe doamna Vitruve. Poate că a îndurat în viaţă mai mult decât mine. Numai gândul ăsta mă calmează.

    Altfel, să fi fost eu sigur, ce scatoalce i-aş mai fi tras! În fundul şemineului ţinea ascunsă maşina de scris Remington pe care n-o terminase încă de plătit Nu prea-i dau eu cine ştie ce pe copiile mele la maşină, şi asta e adevărat Mai ales cu volumele mai groase În viaţa mea n-am văzut om care să se uite mai zbanghiu decât doamna Vitruve.

    Te apuca frica numai privind-o. Când "trăgea" în cărţi, când ghicea adică, asta îi dădea un fel de prestigiu Le vindea clientelor ciorapi Când o apucau meditaţia şi îndoiala, rotea în spatele ochelarilor adevărate priviri de langustă. Mai ales de când cu ghicitul îşi câştigase ceva faimă prin împrejurimi. Cunoştea toţi încornoraţii. Mi-i arăta pe fereastră, şi trei asasini pe deasupra, "Am dovezi!

    Şi uite aşa i se înmulţeau beneficiile. Ambiţia ei erau avorturile şi, uneori, chiar mai mult, visa la revoluţii sângeroase, să se vorbească despre ea, să apară în gazete. N-aş putea descrie vreodată scârba care mă apuca când o vedeam vrăfuindu-şi bazarul prin cotloane. Şi când te gândeşti că în lumea largă în fiecare minut camioanele strivesc oameni atât de simpatici Vitruve răspândea un iz pipărat. Mirosul specific al roşcovanelor. Au roşcatele astea, cred, destinul brutal, tragic, al animalelor, şi totul numai din cauza părului.

    Îmi venea s-o bat de câte ori o auzeam vorbind tare, depănându-şi amintirile Mereu în frigurile amorului, nu găsea niciodată pe săturate. Acolo, un chefliu măcar. N-avea noroc decât pe beznă. În privinţa asta, o plângeam. Pe drumul marilor armonii eu eram ceva mai avansat. Era de părere că nici asta nu e drept. Şi când va veni ziua să-mi plătesc moartea, o să am cu ce! Eram un rentier al Esteticii! Amor şi minuni, să fiu cinstit, am mâncat şi pe pâine.

    Am halit la eternitate, nimic de zis. N-avea economii, se vedea de la o poştă, ce să mai vorbim. Pentru o bucată de pâine şi un pic de amor trebuie să-şi înduplece clientul pisându-l până-l năucea, ori luându-l prin surprindere. Iad curat, ce mai la deal, la vale! În principiu, după ora şapte micii meseriaşi se întorc pe la casele lor.

    Nevestele spală vasele, ei se bat cu undele radioului. Atunci Vitruve îmi zvârlea romanul şi pornea la vânătoare după o bucată de pâine. O lua, palier cu palier, oferindu-şi ciorapii fără cătare şi flanelele ei fără faimă. Înainte de criză se mai descurca, mai pe credit, mai cu felul ei de a-şi aiuri clienţii, dar acum aceeaşi marfă proastă era oferită prin bâlciuri drept recompensă, gratuit, furioşilor păguboşi ai jocurilor de noroc.

    Condiţiile nu erau loiale. Am încercat să-i explic că totul se întâmpla din vina japonezilor. Nu mă credea. Am acuzat-o că mi-a rătăcit într-adins frumoasa mea legendă printre catrafusele ei Trebuie să mi-o găseşti, fie ce-o fi! Am răscolit împreună toată grămada de bulendre. În sfârşit, soseşte şi nepoata, foarte târziu. Făcea să-i vezi şoldurile! Dosul ei, dinamită curată! Fusta toată plisată Armonica unduită a coapselor Nimic să nu se piardă. Şomerul disperat, senzual, nu are bani, s-o invite Prin ganguri, agitându-se de pomană.

    Adolescenţii care merg la deschidere cu mai multă abilitate decât ceilalţi îşi pot procura mai uşor amor şi iluzii! Prostituată nu avea să ajungă decât mult mai târziu Pentru moment se distra Nici ea nu mi-a găsit drăguţa de Legendă.

    O durea în cot de "Regele Krogold" Numai pe mine mă obseda. Nu mă pierdeau din ochi văzându-mă cum mă înfurii. După părerea lor nu exista un tip mai jalnic pe lume decât mine. Labagiu, timid, intelectual şi toate celelalte. Dar spre surpriza lor, vedeau cum eram gata să le scap. Dacă aveam să-mi iau tălpăşiţa, mă întreb, cum s-ar fi descurcat? Sunt liniştit că măcar mătuşa nu uită. Surâsul lor devenea un frison de groază de îndată ce le vorbeam de plecări În afara fundului ei exploziv, Mireille mai avea şi nişte ochi catifelaţi, privirea dulce, dar nasul prea solid, un năsoi aş putea zice, marea ei suferinţă.

    Când voiam s-o umilesc: "Fără tanc, te rog, Mireille! Ai un nas de bărbat! Inventase o mulţime de snoave ca să-mi facă plăcere şi în cele din urmă ca să-mi facă rău. Am şi eu o slăbiciune, mă dau în vânt după istorioare picante. Şi ea abuza, asta e! Se terminase violent legătura noastră, dar meritase bătaia şi, chiar mai mult, s-o ucid. Până la urmă a recunoscut şi ea. Eram cu adevărat un generos O pedepsisem pe bună dreptate Toată lumea a zis-o Ştiu ei oamenii ce ştiu Nu vreau să-l nedreptăţesc pe Gustin Sabayot, dar pot s-o spun pe şleau că nu prea se omora cu diagnosticele.

    Se lua după nori. Plecând de-acasă privea mai întâi cerul: "Ferdinand, făcea, astăzi e rândul reumatismelor! Pun pariu! Nu nimerea niciodată prea tare alăturea pentru că se pricepea la temperaturi şi temperamente diverse. Ţine minte! Pot să jur că azi e rândul calomelului! Gălbenarea pluteşte în aer! Vântul s-a schimbat De la nord spre vest! Frig după ploaie! Numai de bronşite ne vom ocupa cincisprezece zile de-acum înainte!

    Nu-i nevoie să se mai despoaie! Dacă ar fi după mine aş face reţetele din pat! De fapt, de cum sosesc, Ferdinand, începe pălăvrăgeala! Pentru cei care fac negoţ cu asta, ţine De la o poştă! N-or să crape nici mai mulţi, nici mai puţini! N-or să verse mai mult, n-or fi mai gălbejiţi sau mai rozalii, nici mai palizi sau ceva mai puţin tâmpiţi Asta-i viaţa!

    Îi dădeam dreptate lui Gustin. Vrei să nu-i mai vezi prin sala de aşteptare? Pe loc? Propunele un cinema! Un aperitiv gratuit vizavi! Să vezi câţi rămân Din plictis te hărţuiesc, să ştii. În ajun de sărbătoare, unul nu vezi pe aici! Nenorociţilor, ţine minte, ocupaţia le lipseşte, nu sănătatea Ce vor ei, e să-i distrezi, să le-ntreţii buna dispoziţie, să le stârneşti curiozitatea, vorbindu-le despre râgâielile Să te-ntinzi la vorbă, să te pasionezi De asta ai o diplomă Asta e Omul, Ferdinand, se distrează cu propria-i moarte în timp ce şi-o ticluieşte!

    Îşi păzesc bine blenoragia, sifilisul şi toate tumorile. Au nevoie de ele! Nu le pasă nici de vezica lor băloasă, nici de rectul usturând ca focul! Dar dacă-ţi dai destulă osteneală, dacă ştii să-i pasionezi, or să mai aştepte până să moară, e singura ta recompensă! Dar de scutit n-or să te scutească, în veci! Când mai dădea câte o rafală de ploaie printre hornurile uzinei electrice: "Ferdinand! Dacă n-or să vină cel puţin zece, îmi predau diploma la Decanat!

    Scârnăvia mă-sii de viaţă! Iar or să mă scoale de douăzeci de ori! Se urca pe o scăriţă în faţa unui dulap cât o namilă, burduşit tot cu eşantioane.

    Începea distribuirea directă, gratuită şi deloc solemnă a farmaciei Dumneata, de colo, cu picioarele răşchitoare? În doi litri de apă O să vă facă bine! Şi încheieturile? Vă dor? Hemoroizi, ceva? Poftiţi supozitoare Pepet!

    Viermi, ceva? Aţi băgat de seamă? Ţineţi aici douăzeci şi cinci de picături mirobolante La culcare! Îşi oferea toate rafturile Avea pentru toate dereglările, predispoziţiile şi maniile De speriat, cât de lacom e un bolnav!

    De îndată ce-şi poate arunca pe gâtlej o porcărie, nu cere mai mult, e mulţumit, o şterge pe loc, de frică să nu i le ceri înapoi! Tot dând în stânga şi-n dreapta, l-am văzut pe Gustin reducând la zece minute consultaţii care ar fi durat, conduse cu precauţie, cel puţin două ore.

    Dar în privinţa scurtatului nu mai aveam nimic de învăţat de la Gustin. Îmi aveam şi eu micul meu sistem. Vroiam să-i vorbesc despre Legendă. Găsisem începutul sub patul lui Mireille. Am fost foarte decepţionat citind-o. Nu prea rezistase în timp povestea mea. După ani de uitare o operă de imaginaţie nu mai e decât un fel de bâlci demodat În sfârşit, de la Gustin puteam să mă aştept întotdeauna la o părere sinceră şi dezinteresată. L-am pus imediat la curent. Ai mai putea să te întorci un moment cu gândul la poezie?

    Să-ţi mai tresară inima şi scula la auzul unei epopei, tragică desigur, dar nobilă, scânteietoare! Te crezi în stare? Gustin moţăia pe scăriţa lui din faţa dulapului cu eşantioane, larg deschis El moare Sângele dă năvală prin douăzeci de răni Armata lui Gwendor a suferit o ruşinoasă înfrângere În timpul bătăliei regele Krogold în persoană l-a dibăcit pe Gwendor Nu-şi pierde vremea Krogold Gwendor a trădat Moartea vine peste Gwendor şi treaba e ca şi terminată În depărtare dispar ultimele oşti ale regelui Krogold Cuprinsă de agonie o armată întreagă horcăie în întuneric Învingători şi învinşi îşi dau sufletul, fiecare cum poate Liniştea se aşterne peste ultimele strigăte şi bolboroseli, din ce în ce mai slabe, din ce în ce mai rare Strivit sub o movilă de soldaţi, Gwendor Magnificul mai pierde încă sânge În zori moartea-i stă în faţă.

    Am înţeles chiar din zorii acestei zile Am simţit în inima şi-n braţul meu, în ochii prietenilor, un farmec trist şi apăsător asemeni somnului Steaua mea se stingea între mâinile tale îngheţate Totul îmi scapă printre degete! O, Moarte! Priveşte aceste cadavre! O veşnicie de linişte n-ar putea să le îmblânzească! Toate regatele sfârşesc într-un vis! Mai lasă-mi puţin timp Vreau să văd cine m-a trădat Marile pasiuni nu sunt apanajul nimănui, dragostea însăşi nu e decât o floare a vieţii în grădina tinereţii.

    Şi moartea-l cuprinde încet pe prinţ Devine uşor Şi sufletul lui visează un vis frumos Un vis pe care-l visa adesea în copilărie, în leagănul lui de blănuri, în camera Moştenitorilor, lângă dădaca lui moravă, din castelul Regelui René Se sfia. Nu prea vroia să întinerească.

    Se apăra. Vroia să-i explic încă o dată Nu-i chiar aşa de uşor Totul e atât de fragil Dintr-un nimic se risipeşte, nelăsându-ţi pe mâini decât o dâră. Şi la ce bun? N-am insistat. Ca să-mi întocmesc mai bine Legenda, m-aş fi putut adresa persoanelor delicate Mă descurc mai bine singur. Adesea persoanele delicate nu se prea entuziasmează. Chestie de înclinaţie. Asemenea lucruri nu se iartă. Dar eu ţin morţiş să vă descriu castelul regelui Krogold: "Un colos în fundul pădurilor, masiv, strivitor, tăiat direct în piatră Înconjurat de şanţuri de apă, de burţi enorme torturate de frize şi redane Departe, jos, marea Paznicul pe care frica de a nu fi spânzurat îl face să caşte bine ochii Mai sus Pe Morehande, Turnul Comorii, stindardul trozneşte sub rafalele de ploaie Un şarpe cu capul tăiat, gâtlejul sângerând!

    Nefericire trădătorilor! Gwendor moare! Mă întorc să-i închid taraba. O să te simţi mai bine În sfârşit, tot insistând, până la urmă se hotărăşte.

    Îl invit la o cârciumă dincolo de l'Ile de Chiens Cu toată cafeaua, adoarme din nou. E bine într-adevăr pe aici în jurul orei patru, momentul de acalmie al bistrourilor Trei flori artificiale înţepenesc într-un vas de cositor.

    Cheiul e pustiu. Chiar şi bătrânul beţivan intră la idei că patroana nu-l mai ascultă. Îi dau pace lui Gustin. Următorul remorcher îl va trezi cu siguranţă, pisica şi-a părăsit sfârleaza şi s-a pus să-şi lustruiască ghearele. După felul cum îşi ţine Gustin palmele când doarme, îi poţi uşor ghici viitorul. Caracterul şi omul întreg se vădesc în liniile de forţă ale mâinii. La Gustin linia vieţii e mai puternică. La mine mai degrabă norocul şi destinul În privinţa longevităţii nu sunt prea bine servit Mă întreb pe când?

    Am o dungă la încheietura degetului mare Într-un colţişor al regiunii rolandice? În cuta aceea minusculă din ventriculul al treilea? Locşorul ăsta l-am privit adesea cu maestrul Metitpois, la Morgă Un crater mic cât un vârf de ac în cenuşiul circumvoluţiunilor Sufletul a trecut pe acolo, acum fenolul şi tot restul.

    Sau vai, va fi o tumoare de rect? Aş prefera arteriola În sănătatea dumneavoastră! Am petrecut multe duminici alături de Metitpois, un adevărat maestru, scormonind circumvoluţiunile Îl pasiona pe bătrân Vroia să-şi facă o idee. În ceea ce-l privea îşi dorea din tot sufletul o comodă inundaţie a celor două ventricole, când va fi să-i sune ceasul Şi când te gândeşti cât de încărcat de onoruri era! Nu prea i-a servit la mare lucru atâta prospectare a regiunii rolandice, a "celui de al treilea ventricol" şi a creierului mic A murit de inimă până la urmă şi nu prea comod, de o angină pectorală, într-o criză care a durat douăzeci de minute.

    S-a ţinut bine în primele două, cu amintirile lui clasice, deciziile lui, exemplul lui Cezar Că i se smulg diafragma şi toate măruntaiele pe viu Că-i trec douăzeci de lame ascuţite prin aortă Încerca să le verse pe toate Nu era uşor Se tăvălea prin salon Urla să-şi spargă pieptul Mugea în aşternut Se auzea la toate etajele, până la el acasă A sfârşit-o sub pian.

    Arteriolele miocardului când pleznesc aşa una după alta, e ca o harpă nu prea obişnuită Din nefericire nimeni n-a scăpat vreodată dintr-un atac de angină pectorală.

    Ar fi atunci mai multă cumpătare şi înţelepciune pe lume Destul cu atâta filozofare, se apropie ora venericilor. Trebuia să ajung eu la Pourneuve, tocmai dincolo de Garenne. Ne duceam amândoi. Exact cum am prevăzut, un remorcher a şuierat.

    Era momentul s-o ştergem. Cu venericii, sistemul era ingenios. Blenoragiei şi luetici, aşteptându-şi rândul la injecţii, îşi făceau relaţii. Se jenau mai întâi, dar până la urmă le plăcea. În capătul străzii, pe lângă abator, iarna, de îndată ce se lăsa noaptea, se acuplau în viteză. Sunt întotdeauna foarte grăbiţi genul ăsta de bolnavi, le e teamă să nu piardă prilejul unei mici distracţii în familie. Mătuşa Vitruve, venind să mă vadă, băgase de seamă.

    La prima blenoragie, tinerii erau melancolici, sufereau amarnic. Ea îi aştepta la ieşire Se înduioşa Ştiu eu cum e Am mai îngrijit Am un ceai miraculos Treci pe la mine, am să-ţi dau şi ţie Într-o seară sub un perete izbucni un scandal, un Sidi în călduri ca un catâr înghesuia un tânăr cofetar, foarte aproape de ghereta gardianului. Caiafa, care avea obiceiul să privească asemenea scene, mai întâi a ascultat murmurele, vaietele, şi. Băietanul se zbătea, patru abia-l ţineau Îţi spun eu!

    Şi ăl bătrân şi ăl tinerel, de aceeaşi teapă! Judeca meschin, judeca drept. Ca să ajungem la Pourneuve trebuia să luăm autobuzul. Nu părea deloc grăbit. Ne-am oprit pe refugiul din faţa parapetului de la Pont. Pe acest chei, la numărul 18, bunii mei părinţi se ocupau de tristele lor afaceri prin iarna lui '92, asta te duce cu gândul mult înapoi. Era un magazin de "Mode, flori şi pene". Ca modele, trei pălării într-o singură vitrină, de câte ori nu mi s-a povestit!

    Sena îngheţase în anul acela. În mai m-am născut eu. Venisem odată cu primăvara. Predestinat sau nu, mi-a fost întotdeauna greu să îmbătrânesc, să văd schimbându-se casele, numerele, tramvaiele şi frizerii în jurul meu.

    Rochie scurtă, sau beretă despicată, pesmeţi, vas pe rotile, şi toată aviaţia, la un loc, tot un drac! Prea multă simpatie risipită. Nu vreau să mă mai schimb. Lucruri de care să mă plâng ar fi destule, dar trăiesc de-o viaţă cu ele, sunt plicticos şi mă ador tot atât de mult pe cât e Sena de împuţită. Cel care-ar schimba felinarul din colţ, de la numărul 12, m-ar amărî din cale afară. Suntem vremelnici, e adevărat, dar prea s-a întrecut măsura şi cu vremelnicia asta!

    Şi iată remorcherele! În fiecare bate acum o inimă. Tare şi ursuz, trimiţând negre ecouri pe sub arcade. Mă descompun. Nu mă mai plâng. Dar nu mă siliţi la mai mult. Dacă lucrurile care trec ne-ar lua odată cu ele, chiar aşa rău întocmite cum sunt, am muri de atâta poezie. Într-un sens ar fi mult mai comod. Când e vorba de farmec şi nostalgie, Gustin e întotdeauna de aceeaşi părere cu mine, numai că el, ca să uite, se bizuie mai mult pe băutură.

    Asta e În mustăţile lui à la Gauloise, poartă întotdeauna urme de rachiu şi de regrete Practica noastră în privinţa lueticilor consta în nişte linii pe care le trasam pe o foaie de hârtie mare, pe măsură ce Un bastonaş roşu: Chinovar! Unul verde: Mercur! Şi aşa mai departe! Restul era rutină N-aveai decât să le strecori serul în fese, în braţ Parcă-l ungeai cu miere pe pârlit Amândouă fesele!

    Altul la rând! Al naibii! Curge o venă! O cadenţă fără greş. Şiruri nesfârşite Se prelinge! Rufăria, scoarţă curată! Mers împleticit! Regina lumii! Pântecul e tronul ei! Încins vară şi iarnă! Bănuitori şi reci la început, jarcaleţii! Apoi încep să schimbe între ei mii de reţete, pentru mai crunte petreceri şi mai multe! Uretra în explozie, drum liber! Gogu-i mare soi! N-ai treabă!

    Li se umple gura! Trăiască Fofo! Poftim "cazul 34", funcţionarul cu ochelari negri, timid, şmecher, îşi adăvăseşte sfrenţul la fiecare şase luni prin cartierele rău famate ale Amsterdamului, ca să poată mai bine ispăşi prin scula domniei sale Asta-i rugăciunea lui, cum zicea! Mare stârpitură! Ne-a lăsat scris în latrină: "Sunt teroarea femeilor!

    De douăsprezece ori am fost logodit! Ajunşi la Pourneuve, Gustin mă întreabă: "Ia zi, Ferdinand, adineaori Ce-ai văzut? Îşi urzea încet, încet, ciroza Îl auzeam adeseori dimineaţa vărsând la chiuvetă L-am liniştit, nu folosea la nimic să-l sperii. Oricum răul era făcut. Important era să-şi păstreze slujba. Postul de la Jonction, la Biroul de binefaceri, îl primise uşor. La terminarea studiilor, datorită unui chiuretaj, nu-i pot zice altfel, făcut unei bune prietene a Consilierului Municipal, extrem de conservator pe vremuri Gustin de abia se instalase pe undeva prin împrejurimi, sărac lipit.

    I-a ieşit totul foarte bine, nu-i tremura mâna pe-atunci Veni la rând soţia Primarului. Încă un succes! Drept mulţumire fu numit medic al săracilor. Felul cum îşi făcea meseria plăcu la început tuturor. Dar brusc încetă să le mai fie pe plac Se saturaseră de moaca lui şi de felul lui de-a fi Nu-l mai puteau înghiţi Şi atunci au pus totul la bătaie Pe întrecute, care să-i facă mai multe mizerii.

    Se distrau pe socoteala lui; îl învinovăţeau de toate, că umblă cu mâinile murdare, că se înşela în alcătuirea dozelor, că nu cunoştea otrăvurile! Tot jegul, invidia, râia unui canton s-au frecat de el. Nu fusese scutit nici de arţagul veninos al conţopiştilor din propria-i şandrama. Acreala mahmură a celor 14 de alcoolici din arondisment, greţurile, retenţiile extenuante ale celor 6 de blenoree pe care nu le mai putea seca, spasmele ovariene ale celor 4 de menopauzate, neliniştea plină de întrebări a celor 2 de hipertensivi, dispreţul neîmpăcat al celor de bilioşi migrenoşi, obsesia bănuitoare a celor 47 de purtători de tenie, plus de mame cu copii colcăind de viermi, hoardă năucă, năvală de masochişti plini de toate păcatele.

    Eczematoşi, albuminoşi, diabetici, fetizi, damblagii, vaginite, inutili, unii "prea", alţii "nu destul", constipaţi, cufuriţi de regrete, toată mocirla, lumea pe cale de a deveni asasină, trecuse peste el, defilase treizeci de ani, seara şi dimineaţa, pe sub ochelarii lui. La Jonction, locuia chiar în mijlocul acestei foşgăieli, exact deasupra cabinetului de raze X.

    Îşi avea acolo cele trei camere ale lui, într-o clădire de piatră, neîmprejmuită pe vremea aceea. Pentru a se apăra împotriva vieţii i-ar fi trebuit diguri de zece ori mai înalte decât cele din Panama şi mici ecluze invizibile.

    Locuia acolo de pe timpul Expoziţiei, cea mare, de pe timpul frumoaselor zile de la Argenteuil. Mari "buildinguri" înconjurau acum stabilimentul. Din când în când Gustin îşi mai îngăduia câte o mica distracţie Mai aducea câte o gagică la el, dar asta se întâmpla rar. Chinul începea de îndată ce se înfiripa un sentiment. După a treia întâlnire Prefera să tragă la măsea De cealaltă parte a străzii pe care locuia, se afla o cârciumă cu faţada verde unde duminica se cânta la banjo şi o chelneriţă neîntrecută îţi putea oferi o minunată porţie de cartofi prăjiţi Tăria îl încălzea pe Gustin, cât despre mine, nici vorbă să beau de când îmi vuia capul zi şi noapte.

    Torturat, arăt de parcă-aş fi un ciumat. Câteodată Gustin mă consultă. Nici el nu-mi spune ce crede. În acest singur punct e discret. Îmi vine şi mie greu, e adevărat. Îmi cunoştea boala, încerca să mă încurajeze: "Hai, Ferdinand, dă-i drumul, citeşte-ţi smângălitura, te ascult! Dar nu prea repede! Şi fără gesturi. Oboseşti şi tu şi mă năuceşti şi pe mine Marea sabie de aur, darul Kalifului, nu fusese găsită, până la această clipă de odihnă Sabia era podoaba baldachinului regal.

    Căpitanul convoiului, cel care purta răspunderea, fusese bătut măr. Regele se întinde, vrea să doarmă Rănile îl chinuie Nu poate dormi Somnul nu vine Îi suduie pe cei care sforăie. Se ridică. Sare peste ei, îi calcă pe mâini, iese Afară îl învăluie frigul. Şchioapătă, dar merge înainte. Un lung şir de căruţe înconjoară tabăra. Oamenii de gardă adormiseră şi ei Krogold o ia de-a lungul şanţurilor Vorbeşte singur, se clatină, dar îşi vine în fire la timp.

    În fundul unui şanţ, o lamă enormă, tremură, strălucitoare Krogold se aruncă asupra lui, îl răstoarnă, îl leagă, era un soldat, şi-i taie capul cu propriul lui jungher, ca unui porc Rana hoţului gâlgâie: glu, glu! S-a terminat. Regele se apleacă, ridică sabia Kalifului Adoarme acolo în ceaţă Hoţul a fost pedepsit cum se cuvine.

    Când izbucni criza fu cât pe-aci să fiu dat afară de la dispensar. Tot din cauza bârfei. Lucie Keriben, modista din bulevardul Moncontour, m-a avertizat. Se vedea cu o mulţime de oameni. Şi se tocau multe pe la ea. Mi-a relatat chiar câteva cancanuri foarte jegoase. Otrăvită în halul ăsta nu putea fi decât Mireille Nu mă înşelasem Desigur, nimic adevărat Ceva în legătură cu nişte partuze pe care le-aş fi organizat cu clientele din cartier.

    Numai orori, bineînţeles Lucie Keriben, duioasa, ar fi fost mulţumită în sinea ei să mă vadă terfelit Era geloasă O aştept pe Mireille să se-ntoarcă, ţintuit în Impasse Viviane, drumul pe unde trebuie să treacă, obligatoriu. Nu câştigam destul s-o fac pe scriitorul Şi nici sărăcia n-o mai puteam lua de la capăt.

    Nu mă mai ţineau curelele. O văd venind Trece înainte. Îi împing un picior în fund de-o dau jos de pe trotuar. M-a înţeles pe loc, dar de vorbit tot n-a vrut să vorbească. Să-şi vadă mătuşa mai întâi. Nu vroia să mărturisească nimic, otreapă.

    Absolut nimic. Dacă răspândea minciuni pe socoteala mea, o făcea numai ca să mă pună pe jar Mă grăbeam întotdeauna să le dau a doua zi satisfacţie. Brutalitatea nu servea la nimic. Mai ales cu Mireille. O îndrăcea şi mai mult. Vroia să se mărite. Cu mine sau cu oricine. Se săturase de uzină. La şaisprezece ani lucra deja de şase în cartierul de vest.

    La "Happy Suce", bomboane englezeşti, îl surprinsese pe director făcându-şi mendrele cu un ucenic. Timp de şase luni a aruncat toţi şobolanii morţi în marea cuvă cu praline. La Saint-Ouen o contramaistră o luase deja în antrepriză Au şters-o de acolo amândouă.

    Capitalul şi legile sale, Mireille le înţelesese de mult Încă înainte de pubertate Toate domeniile Transport şi livrare Confidenţialitate Condiţii de utilizare Contactaţi-ne. Noutati edituri. Moarte pe credit Louis-Ferdinand Celine. Moarte pe credit Celine si Rabelais sunt scriitori cu adevarat remarcabili pentru ca au violat limba franceza. Marcel Jullian, L'Opinion independante Moarte pe credit e pentru mine cartea cea mai importanta a acestui secol.

    Carti din aceeasi categorie:. Cos de cumparaturi. Abonaţi-vă gratuit la newsletterul nostru! Top vanzari. Toni Victor Moldovan - Programul Terra - un atentat extraterestru asupra omenirii. Carti recomandate. Edituri cărţi. Autentificare Adresa de e-mail: Parola: am uitat parola Client nou? Informatii Transport şi livrare Confidenţialitate Condiţii de utilizare Contactaţi-ne. Acest titlu este disponibil doar la cerere şi este în stoc limitat. Dacă doriţi să îl comandaţi, va putea fi livrat în 7 zile de la data comenzii.

    Louis-Ferdinand Celine - Moarte pe credit a fost adăugat în catalogul nostru la data de 25 aprilie, Cos de cumparaturi 0 produse.

    Moarte Pe Credit

    But now I congratulate you Now you'll be starting out in life The future lies open before you If only you take the right course Work hard! I hugged and kissed him with all my heart Only I stank so bad he began to sniff What's this? He's filled the whole place with shit! Ah, Clémence, Clémence! For God's sake take him upstairs before I lose my temper! He's revolting Unlike in Journey , Death on the Installment Plan , with the exception of brief interludes over in England, takes place entirely in and around Paris and its environs.

    Céline's capital is a city in decline, filled with vice, licentiousness, theft and cant; populated by hypocrites, swindlers, prostitutes and pimps. Every wretched soul that intrudes upon Ferdinand's youth is a complex amalgamation of unfulfilled, perfervid desires and bitter, keenly-felt pain - including the enthusiastic, pseudoscientific scamp Courtial des Pereires, who rescues the lad when he's at his lowest point.

    In many ways Ferdinand, who silently takes most of the abuse dumped upon him and, as he puts it in the latter stages of the novel, has little taste for vengeance, is the most standup character in the tale. As was the case in Journey , Ferdinand, although often led astray by his bad judgement and tastes, rarely acts in a malicious or directly harmful manner towards those he encounters on his trouble-laden journeys, and is capable of a touching amount of loyalty and concern for his various patrons.

    If he had managed to escape the sledgehammer blows of his parents quotidian exasperation and disappointment, and the never-ending need to be bringing money into the household, who knows how he might have turned out. It is this touch of sympathy, this humanist emotion that underpins all of the bleak, savage misogyny, which makes Céline's tales such a wonderful admixture of the profane and the poetic.

    For all of the hatred and disgust in Céline's fictional biographies, there is also love and exuberance for the fathomless mysteries in the brief snippets of experience granted to us by life.

    Although there is a definite repetitive pattern to Death , Céline is such a natural storyteller that the entertainment value never flags.

    It's like listening to a colorful wag at a local pub, fired up with a drink or three, spill one hilarious story after another; and there is plenty of black comedy in this book. The relentless pace of the novel has a feverish feel, accompanied by the wild, panoramic fantasies that Ferdinand slips into, the shimmering grotesqueries that unfold before him in lurid, neon shades. The book is utterly peppered with the three-dot punctuation style that he made his own, a perfectly realized effort to simulate the abrupt, stop-and-start rhythm of the Parisian dialect.

    Ralph Manheim's translation is flat-out superb, expertly and easily catching the tone and cadence of Céline's verbal stream and ably expressive of the elegance and coarseness that alternate throughout the book. Having now completed Journey and Death I have become a big fan of Céline's: the general crumminess of man has no finer detailer than the caustic Frenchman. I can see his influence on such later chroniclers as Thomas Pynchon and Joseph Heller: the silly names and the dark humor; the frantic pace and frenetic speechifying; the madcap pursuits of manic obsessions.

    After a bit of a break to clear the air, so to speak, I plan on tackling his trilogy of wartime-lunacy-on-the-run-with-Nazis-and-whores that consists of Castle-to-Castle, North and Rigadoon. Once bitten by the Céline bug, you'll come to need more of his bleakly ribald fix. View 1 comment. Feb 18, Anthony rated it it was amazing · review of another edition Shelves: books-i-own , reviewed-books , classics. Pure unadulterated brilliance. Celine is one of those few authors one comes across whose genius makes one appreciate life, art, and the great fortune one has to be able to experience it.

    Celine's writings are like a dark gem shining blackly in a sea of mediocre banality. Celine manages to mix severe misanthropy, pessimism, violent disgust with life and humanity with hilarity. Easily one of the best books I've ever read as well as one of the most humorous. This isn't happy humor though. It is dar Pure unadulterated brilliance. It is darkly humorous, but it literally has me laughing out loud every other page.

    Celine's style of writing is different and a little difficult at first to get used to. The only author I can think of who is similar in style is William Burroughs, which should come as no real surprise because Celine was one of Burrough's major influences. However, Celine is more coherent and less random than Burroughs, making him more enjoyable to read. A Vietnam vet I know once decribed Celine's writing style as comparable to rapid machine gun fire and the affect it has on the reader like being shot in the guts.

    Jun 16, Richard Derus rated it really liked it · review of another edition. Céline hates with the intensity, the narrowness, and the purity of the Large Hadron Collider's accelerated particles. It is not comfortable to encounter this in my old age; I was receptive to it in my own Age of Rage, though, and was well-served by reading the bitter and bilious thing then.

    If you haven't been here before middle age, I wouldn't advise making the trip. View all 3 comments. Aug 03, Christine rated it it was amazing · review of another edition. What an asshole. What a pig. What a bigot. But jesus, can he write. This is a good one to pick up and just read passages from anywhere then set down when you just can't take it anymore.

    May 01, Jim rated it it was amazing · review of another edition Shelves: france , 20th-century-lit. It's all those damned dots Poor Ferdinand Then there was that guardian angel uncle, Edouard, who introduced him to Courtail des Pereires the inventor, scientist, writer, educator How could Ferdinand fail with him?

    For a while things go pretty well, and the two get along well No one else could get away with this stuff View 2 comments. The master of the ellipse, Celine recounts his tragi-comic career as a youth and doctor in the Paris suburb of Montemartre. If you know Celine, this is his darkest but, in my opinion , most beautifully and vividly written novel. He spins and sputters off into an inner world that has great clarity concerning the surrounding outer world, without any great ability to relate properly to it.

    I just found myself relating to like my own. If you are new to Celine, think of it as Bukowski meets Moulin Rou The master of the ellipse, Celine recounts his tragi-comic career as a youth and doctor in the Paris suburb of Montemartre. If you are new to Celine, think of it as Bukowski meets Moulin Rouge. While also a fan of Journey to the End of Night, I personally find this one to be the better novel.

    Great with red wine or absinthe and a cigar. Mar 24, William2 rated it it was amazing · review of another edition Shelves: fiction , ce , translation , france. Couldn't reread this one. Didn't seem to hold up. But I loved it the first time through! Apr 02, Justin Evans rated it liked it · review of another edition Shelves: fiction.

    Once again I'm left feeling a bit let down by Celine. Some of that is his fault, and some of it is not. Not his fault: that he's billed as the great nihilist of modernism, but seems to me a good deal less nihilistic, or interesting, than any number of other modernists; that writing in everyday lingo is no longer shocking or interesting; that talking about fucking is no longer shocking or interesting; that Mannheim translates him--accurately, for all I know--to sound like the mildly grumpier brot Once again I'm left feeling a bit let down by Celine.

    Not his fault: that he's billed as the great nihilist of modernism, but seems to me a good deal less nihilistic, or interesting, than any number of other modernists; that writing in everyday lingo is no longer shocking or interesting; that talking about fucking is no longer shocking or interesting; that Mannheim translates him--accurately, for all I know--to sound like the mildly grumpier brother of Holden "Golly Gee Mister" Caulfield.

    His fault: that this thing is so massively over-long; that the repetition doesn't go anywhere. Journey to the End of the Night was just dull, I thought, but DotIP has some genuinely fabulous portions: basically, anytime we're thrown into a truly hallucinatory 'depiction' of the world. The realism is just realism with ellipses; the hallucinatory passages are something else altogether. Occasionally Ferdinand will tell us a bit of cod medieval-romance, the parody of which isn't so fascinating, nor informative: if you don't pick up on the fact that this is a picaresque and that it is, like Don Quixote, taking aim at its contemporaries, reading about Gwendor won't bring it home to you.

    Otherwise there are four main narratives--Ferdinand's time with his family; his time with the jeweler; his time at school in England; his time with the balloonist and inventor Courtial. Which you prefer will be largely a matter of taste.

    I found the father figures, whether biological or balloonist, boring. Others might not. The problem is that finding Courtial boring makes the second half of the book boring, and I really would have preferred to just re-read the first section here, where a middle-aged Ferdinand goes on his rounds and rants about the sink that is humanity.

    More ranting, less narrative, please. View all 4 comments. Nov 18, Jacob Overmark rated it it was ok · review of another edition Shelves: reviewed , read-owned , french-authors.

    Rumor has it, that Celine wanted to reach a deep, deep inner place in human perception. In writing, this would only be possible if the out spoken word with its built in poetry was transformed to prose.

    Language is dead, it only survives as long as it is spoken, and I guess his mission was to keep the foulest possible language alive. In his time he was a rising star, talking directly to the people about problems they knew only too well and in a language they could recognize as their own.

    At least Rumor has it, that Celine wanted to reach a deep, deep inner place in human perception. At least that is the claim, I have no idea who the intended audience is. I am not offended by his use of what could easily be perceived as foul mouthed language.

    If the misogyni gets too harsh, I can jump to next page if I like, neither am I repelled by the explicit sexual content. If anyone really wanted to describe growing up in the working class of Paris in a provocative way, there are so many other interesting angles to start from.

    There were entertaining parts, and yes, he has influenced some of the big guys in the "Beat Generation", but a least Burroughs provoked with a bit more of finesse. Sorry old fascist, in my opinion you don´t deserve any fame for this novel. Apr 23, Tyler rated it really liked it · review of another edition Recommends it for: Adults; Francophiles; Fans of Modernism. Shelves: literature. Wherever I go lately in literature, it seems the French have been there first.

    Today's episode of this might be called, "How the French saved Modernism from itself. This companion to Journey to the End of the Night can be read equally well by itself. In it, a boy — why Ferdinand, it just so happens is his name — grows up at the turn of the century in middle-class Paris. This story looks closely at that boy and that environment, and adds a creative twist to the liter Wherever I go lately in literature, it seems the French have been there first. This story looks closely at that boy and that environment, and adds a creative twist to the literary techniques of Modernism.

    About the environment, Céline delivers a scathing account of the cruelties it engenders. People are driven to frenzy by their jobs, and the pressure of work never takes time off. Even at home, all talk, all interest, all attention invokes the terror of losing a job.

    So intense is this one obsession that personalities are warped into clinically diagnosable disorders. If the effort went for a good cause, conscience could at least rest easier. But all these folks are doing is selling doodads and gimcracks, or shuffling paper. Céline is both prescient and contemporary. We would never destroy our mental health for our jobs today, now, would we?

    Upon the boy as well, the pressure never lets up. Work is the highest goal in life, the only path to virtue. Their black rain of execration has its effect, and this gets us to the heart of the story. Shifting for himself, the boy stumbles into absurd situations, some raunchy, some cruel, some even hilarious. Céline is often pegged as a misanthrope. Taken as a whole, his works demonstrate a more benign attitude. His writing dwells on the unseemly parts of human nature, but does so in order to bring out later, among the biting lines of text, the good he thinks humans are more realistically capable of.

    I had this feeling with Journey to the End of the Night , and I have it here too that, far from misanthropic, Celine is in a way one of the more humanistic of authors. He points readers not in the direction of some unattainable ideal of what the good should be, but toward what it actually is.

    The author sorts through the sordid parts of life to get us to the better ones. The English translation sometimes misfires, with "pack-jammed" instead of "jam-packed," or "bat the breeze" instead of "shoot the breeze. The text is filled with slang and direct language. Anyone looking for something out of the ordinary will enjoy biting into the mordant prose and the adventurous creativity of this semi-autobiographical tale. Aug 26, Beauregard Shagnasty rated it it was amazing · review of another edition.

    My hero. What a delightfully cranky bastard. He also happens to be right, most of the time. Aug 04, RandomAnthony rated it really liked it · review of another edition. After a brief tour of the present the narrator hustles back to his early childhood with his perenially frazzled shopowner parents. His indignation, whether affected or authentic, is a thing of beauty. Death also runs significantly longer than its predecessor; the extra pages could wear a reader down. But read Journey first.

    Suntem vremelnici, e adevărat, dar prea s-a întrecut măsura şi cu vremelnicia asta! Şi iată remorcherele! În fiecare bate acum o inimă. Tare şi ursuz, trimiţând negre ecouri pe sub arcade. Mă descompun. Nu mă mai plâng. Dar nu mă siliţi la mai mult. Dacă lucrurile care trec ne-ar lua odată cu ele, chiar aşa rău întocmite cum sunt, am muri de atâta poezie. Într-un sens ar fi mult mai comod.

    Când e vorba de farmec şi nostalgie, Gustin e întotdeauna de aceeaşi părere cu mine, numai că el, ca să uite, se bizuie mai mult pe băutură.

    Asta e În mustăţile lui à la Gauloise, poartă întotdeauna urme de rachiu şi de regrete Practica noastră în privinţa lueticilor consta în nişte linii pe care le trasam pe o foaie de hârtie mare, pe măsură ce Un bastonaş roşu: Chinovar!

    Unul verde: Mercur! Şi aşa mai departe! Restul era rutină N-aveai decât să le strecori serul în fese, în braţ Parcă-l ungeai cu miere pe pârlit Amândouă fesele! Altul la rând! Al naibii! Curge o venă! O cadenţă fără greş. Şiruri nesfârşite Se prelinge! Rufăria, scoarţă curată! Mers împleticit! Regina lumii! Pântecul e tronul ei! Încins vară şi iarnă! Bănuitori şi reci la început, jarcaleţii!

    Apoi încep să schimbe între ei mii de reţete, pentru mai crunte petreceri şi mai multe! Uretra în explozie, drum liber! Gogu-i mare soi! N-ai treabă! Li se umple gura! Trăiască Fofo! Poftim "cazul 34", funcţionarul cu ochelari negri, timid, şmecher, îşi adăvăseşte sfrenţul la fiecare şase luni prin cartierele rău famate ale Amsterdamului, ca să poată mai bine ispăşi prin scula domniei sale Asta-i rugăciunea lui, cum zicea!

    Mare stârpitură! Ne-a lăsat scris în latrină: "Sunt teroarea femeilor! De douăsprezece ori am fost logodit! Ajunşi la Pourneuve, Gustin mă întreabă: "Ia zi, Ferdinand, adineaori Ce-ai văzut? Îşi urzea încet, încet, ciroza Îl auzeam adeseori dimineaţa vărsând la chiuvetă L-am liniştit, nu folosea la nimic să-l sperii. Oricum răul era făcut. Important era să-şi păstreze slujba. Postul de la Jonction, la Biroul de binefaceri, îl primise uşor.

    La terminarea studiilor, datorită unui chiuretaj, nu-i pot zice altfel, făcut unei bune prietene a Consilierului Municipal, extrem de conservator pe vremuri Gustin de abia se instalase pe undeva prin împrejurimi, sărac lipit. I-a ieşit totul foarte bine, nu-i tremura mâna pe-atunci Veni la rând soţia Primarului. Încă un succes! Drept mulţumire fu numit medic al săracilor. Felul cum îşi făcea meseria plăcu la început tuturor.

    Dar brusc încetă să le mai fie pe plac Se saturaseră de moaca lui şi de felul lui de-a fi Nu-l mai puteau înghiţi Şi atunci au pus totul la bătaie Pe întrecute, care să-i facă mai multe mizerii.

    Se distrau pe socoteala lui; îl învinovăţeau de toate, că umblă cu mâinile murdare, că se înşela în alcătuirea dozelor, că nu cunoştea otrăvurile! Tot jegul, invidia, râia unui canton s-au frecat de el.

    Nu fusese scutit nici de arţagul veninos al conţopiştilor din propria-i şandrama. Acreala mahmură a celor 14 de alcoolici din arondisment, greţurile, retenţiile extenuante ale celor 6 de blenoree pe care nu le mai putea seca, spasmele ovariene ale celor 4 de menopauzate, neliniştea plină de întrebări a celor 2 de hipertensivi, dispreţul neîmpăcat al celor de bilioşi migrenoşi, obsesia bănuitoare a celor 47 de purtători de tenie, plus de mame cu copii colcăind de viermi, hoardă năucă, năvală de masochişti plini de toate păcatele.

    Eczematoşi, albuminoşi, diabetici, fetizi, damblagii, vaginite, inutili, unii "prea", alţii "nu destul", constipaţi, cufuriţi de regrete, toată mocirla, lumea pe cale de a deveni asasină, trecuse peste el, defilase treizeci de ani, seara şi dimineaţa, pe sub ochelarii lui.

    La Jonction, locuia chiar în mijlocul acestei foşgăieli, exact deasupra cabinetului de raze X. Îşi avea acolo cele trei camere ale lui, într-o clădire de piatră, neîmprejmuită pe vremea aceea.

    Pentru a se apăra împotriva vieţii i-ar fi trebuit diguri de zece ori mai înalte decât cele din Panama şi mici ecluze invizibile. Locuia acolo de pe timpul Expoziţiei, cea mare, de pe timpul frumoaselor zile de la Argenteuil. Mari "buildinguri" înconjurau acum stabilimentul.

    Din când în când Gustin îşi mai îngăduia câte o mica distracţie Mai aducea câte o gagică la el, dar asta se întâmpla rar. Chinul începea de îndată ce se înfiripa un sentiment. După a treia întâlnire Prefera să tragă la măsea De cealaltă parte a străzii pe care locuia, se afla o cârciumă cu faţada verde unde duminica se cânta la banjo şi o chelneriţă neîntrecută îţi putea oferi o minunată porţie de cartofi prăjiţi Tăria îl încălzea pe Gustin, cât despre mine, nici vorbă să beau de când îmi vuia capul zi şi noapte.

    Torturat, arăt de parcă-aş fi un ciumat. Câteodată Gustin mă consultă. Nici el nu-mi spune ce crede. În acest singur punct e discret. Îmi vine şi mie greu, e adevărat. Îmi cunoştea boala, încerca să mă încurajeze: "Hai, Ferdinand, dă-i drumul, citeşte-ţi smângălitura, te ascult! Dar nu prea repede! Şi fără gesturi. Oboseşti şi tu şi mă năuceşti şi pe mine Marea sabie de aur, darul Kalifului, nu fusese găsită, până la această clipă de odihnă Sabia era podoaba baldachinului regal.

    Căpitanul convoiului, cel care purta răspunderea, fusese bătut măr. Regele se întinde, vrea să doarmă Rănile îl chinuie Nu poate dormi Somnul nu vine Îi suduie pe cei care sforăie.

    Se ridică. Sare peste ei, îi calcă pe mâini, iese Afară îl învăluie frigul. Şchioapătă, dar merge înainte. Un lung şir de căruţe înconjoară tabăra. Oamenii de gardă adormiseră şi ei Krogold o ia de-a lungul şanţurilor Vorbeşte singur, se clatină, dar îşi vine în fire la timp. În fundul unui şanţ, o lamă enormă, tremură, strălucitoare Krogold se aruncă asupra lui, îl răstoarnă, îl leagă, era un soldat, şi-i taie capul cu propriul lui jungher, ca unui porc Rana hoţului gâlgâie: glu, glu!

    S-a terminat. Regele se apleacă, ridică sabia Kalifului Adoarme acolo în ceaţă Hoţul a fost pedepsit cum se cuvine. Când izbucni criza fu cât pe-aci să fiu dat afară de la dispensar. Tot din cauza bârfei. Lucie Keriben, modista din bulevardul Moncontour, m-a avertizat.

    Se vedea cu o mulţime de oameni. Şi se tocau multe pe la ea. Mi-a relatat chiar câteva cancanuri foarte jegoase. Otrăvită în halul ăsta nu putea fi decât Mireille Nu mă înşelasem Desigur, nimic adevărat Ceva în legătură cu nişte partuze pe care le-aş fi organizat cu clientele din cartier.

    Numai orori, bineînţeles Lucie Keriben, duioasa, ar fi fost mulţumită în sinea ei să mă vadă terfelit Era geloasă O aştept pe Mireille să se-ntoarcă, ţintuit în Impasse Viviane, drumul pe unde trebuie să treacă, obligatoriu. Nu câştigam destul s-o fac pe scriitorul Şi nici sărăcia n-o mai puteam lua de la capăt. Nu mă mai ţineau curelele.

    O văd venind Trece înainte. Îi împing un picior în fund de-o dau jos de pe trotuar. M-a înţeles pe loc, dar de vorbit tot n-a vrut să vorbească. Să-şi vadă mătuşa mai întâi. Nu vroia să mărturisească nimic, otreapă. Absolut nimic. Dacă răspândea minciuni pe socoteala mea, o făcea numai ca să mă pună pe jar Mă grăbeam întotdeauna să le dau a doua zi satisfacţie. Brutalitatea nu servea la nimic. Mai ales cu Mireille. O îndrăcea şi mai mult.

    Vroia să se mărite. Cu mine sau cu oricine. Se săturase de uzină. La şaisprezece ani lucra deja de şase în cartierul de vest. La "Happy Suce", bomboane englezeşti, îl surprinsese pe director făcându-şi mendrele cu un ucenic. Timp de şase luni a aruncat toţi şobolanii morţi în marea cuvă cu praline. La Saint-Ouen o contramaistră o luase deja în antrepriză Au şters-o de acolo amândouă.

    Capitalul şi legile sale, Mireille le înţelesese de mult Încă înainte de pubertate În tabăra de orfeline de la Marty-sur-Oise se găseau la discreţie, aer, discursuri şi prilejuri de masturbare. Se dezvoltase bine, nimic. De ziua Sindicatelor, ea făcea onorurile Societăţii de patronaj agitând un portret în vârful unei prăjini, de la Courtine până la Père-Lachaise.

    Curcanilor nu le venea să creadă cât era de bătăioasă! Cu perechea ei de picioare splendide ridica după ea tot bulevardul cântând Marseilleza.

    Şmecherii de la Musette pe care-i frecventa nu-şi dădeau seama cu cine au de-a face. Minoră, se ferea de Poliţia de moravuri. Se adăpostea deocamdată în spatele lui Robert, Gégène şi Gaston. Dar nu bănuiau ei ce-or să păţească cu ea. Cum avea să-i dea, unul câte unul, pe mâna poliţiei! De la Vitruve şi de la nepoată-sa mă puteam aştepta la orice, hoaşca mai ales ştia prea multe ca să nu se folosească de ele într-o bună zi. O calmam cu bani, dar aia mică vroia mai mult, vroia totul.

    Dacă umblam cu mănuşi intrau la idei. Cear fi s-o iau într-o plimbare prin Bois, mi-am zis. Deşi e mereu pornită împotriva mea. Să încerc totuşi să-i trezesc interesul. Odată ajunşi la Bois, îmi aveam eu planurile mele Aş fi măgulit-o. O să fim înapoi pe la miezul nopţii Aşteaptă-mă la cafeneaua Byzance! Cam pe la Porte Dauphine, începu să se simtă mai bine dispusă. Îi plăceau cartierele frumoase. La Hôtel Méridien ploşniţele îi mâncaseră sufletul.

    Când îşi găsea câte un gagiu şi trebuia să-şi scoată bluza, pişcăturile o făceau să se ruşineze. Ştiau cu toţii că erau înţepături de ploşniţe Cunoşteau pe de rost toate fliturile şi dezinfectantele întru combaterea lor Visul lui Mireille era o casă fără foşgăială de insecte Dar dacă ar fi şters-o acum, mătuşi-sa ar fi adus-o înapoi cu poliţia.

    Conta pe ea pentru o bucată de pâine la nevoie dar eu mai ştiam un şmecher care pretindea şi el acelaşi lucru. Bébert de la Val-de-Grâce, unul pe care l-au terminat stupefiantele. Şi care citea Călătoria Pe când ne apropiam de Cascade, am început să-i fac mărturisiri Îmi povesti totul. Dar mai departe de Catelan n-a vrut să meargă, îi era frică de întuneric. Se temea să nu-i administrez o corecţie în pădure.

    Mă căută prin buzunare să vadă dacă nu am cumva vreun pistol, îmi pipăi daravela. Din cauza automobilelor care treceau necontenit i-am propus să mergem în Ile, unde ne va fi mai la îndemână să stăm de vorbă. Târâtură cum era, greu o putea mulţumi cineva, dar pericolul o fascina. Luntraşii bâjbâie, se-mpiedică în lopeţi, înjură, cad pe spate, îşi sparg lampioanele.

    Dar ştii că te iert, am chiar o slăbiciune pentru tine Nu pentru corpul tău Dimpotrivă, imaginaţia ta mă atrage Sunt un voyeurist. Tu o să-mi povesteşti istorii piperate Eu te voi face părtaşă la o frumoasă Legendă Dacă vrei semnăm împreună Îi plăcea să i se vorbească despre bani I-am garantat că Legenda va fi plină de prinţese, trene de catifea, broderii dublate de atlasuri grele Nici nu-şi închipuia Ne-am înţeles perfect în privinţa decorului şi a costumelor. Şi povestea noastră continua cam aşa: ,,Ne aflăm la Bredonne în Vandeea E momentul turnirurilor Oraşul se pregăteşte să-şi primească oaspeţii Curtenii în fireturi Luptătorii goi Se coc clătitele Un brelan de cavaleri în armuri încrustate Se sfidează, plini de curaj Iată-l şi pe Thibaud le Méchant, truverul, ajunge în crăpatul zorilor pe drumul edeculul.

    E curăţat Vine să caute la Bredonne casă şi masă Vine să-l tulbure pe Joad, sumbrul fiu al Procurorului. Vrea să-i amintească sinistra poveste, asasinarea unui arcaş la Paris pe lângă Pont au Change, în vremea studenţiei Thibaud se apropie La bacul Sainte-Geneviève refuză net să-şi plătească taxa Arcaşii aleargă Îl trântesc la pământ, îl târăsc Legat de mâini şi de picioare, spumegând, în zdrenţe, e dus în faţa procurorului.

    Se zbate, turbat, îi urlă în faţă murdara poveste De mult nu ne mai înţelesesem aşa de bine. În sfârşit, trebuia să ne întoarcem. Pe aleile de la Bagatelle nu mai treceau decât câteva perechi întârziate.

    Mireille era consolată. Vroia să-i surprindem Ne-am părăsit frumoasa legendă ca să discutăm cu turbare dacă marea pasiune a femeii nu e tot femeia. Înţelegea toată feeria, Mireille, drăguţa de ea! Brusc o previn: "Dacă spui la Rancy Ştiu că va răsufla peste tot că m-am purtat ca un vampir!

    În Bois de Boulogne! Mânia mă sufoca! Gândindu-mă că încă odată rămâneam mofluz! I-am trăznit o palmă îndesată Mă sfidează. Din tufişuri, din boschete, de pretutindeni răsare lumea să ne admire, câte doi, câte patru, adevărate cohorte. Ei ţinându-şi pantalonii, ele cu fustele suflecate şi în fată şi în spate.

    Neruşinate, neserioase, imprudente O enormă rumoare Urcă din păduri. Să vadă stele verzi! Mireille o luă la goană schelălăind.

    Pornesc după ea şi mă silesc s-o ajung. Îi împing îndesat picioare-n fund. Loviturile sună greu, surd. Dezmăţaţii de la Renelagh năvăleau şi ei cu sutele, în faţă ne aşteptau grupaţi, din urmă veneau galop. Invadaseră peluzele, umpluseră strada, mii. Şi din străfundurile nopţii răsăreau mereu alţii Cu rochiile sfâşiate Se rostogoleau, se călcau în picioare, rămâneau spânzuraţi de copaci, sau pe după bănci, bucăţi O babă, o englezoaică îşi întinde gâtul pe fereastra maşinii gata să-şi rupă capul, îmi stă în drum N-am văzut în viaţa mea ochi mai fericiţi ca ai ei Minunat băiat!

    Odată ajunşi la Arcul de Triumf, toată lumea trecu la treabă. Hoarda întreagă o urmărea pe Mireille. Se umpluse locul de morţi. Ceilalţi îşi smulgeau măruntaiele. Englezoaica cea bătrână îşi aburcase în mâini maşina deasupra capului. Şi dădu un autobus de-a dura.

    Traficul este întrerupt de trei rânduri de soldaţi cu arma la picior. Onorurile sunt pentru noi. Rochia lui Mireille rămâne în urmă. Hoaşca de englezoaică se repede între sânii ei, sângele ţâşneşte, împroaşcă, înroşeşte totul. Ne prăbuşim, colcăim, ne strângem de gât. Marea turbă. De sub arc ţâşnesc flăcări care urcă, se-ntretaie, lingând stelele, risipindu-se pe cer Iat-o pe Mireille, se apropie de mine şi-mi vorbeşte la ureche: "Ferdinand, dragul meu, te iubesc!

    Eşti plin de idei, se înţelege! Ni le înfigem în brăcinare sfârâind, învârtejindu-se Doamnele nu mai sunt decât un buchet de flăcări Am adormit unii peste alţii.

    Nu se mai agăţau unii de alţii. Frigea prea rău. Iadul pe pământ. Mama şi doamna Vitruve, neliniştite, măsoară camera de alături în lung şi-n lat, aşteptând să-mi scadă febra. Mă adusese o ambulanţă. Mă prăbuşisem sub un gard pe bulevardul Mac-Mahon. Nişte agenţi pe biciclete mă descoperiseră. Cu sau fără febră, urechile-mi vuiesc continuu zi şi noapte atât de tare încât nu prea înţeleg mare lucru. E un vuiet care de la război încoace mă sminteşte. Douăzeci şi doi de ani m-a hăituit nebunia.

    Ce plăcere! O mie cinci sute de zgomote a încercat pe seama mea, un vacarm, dar delirând mai repede decât ea, i-am făcut felul până la urmă, am pus-o cu botul pe labe. Vorbesc aiurea, îmi descânt nebunia, asta e puterea mea de-a uita de mine. Marea mea rivală e muzica, agonizând înghesuită în fundul urechii Toate zgomotele universului le port în mine, de la fluier la mugetul Niagarei Plimb cu mine o tobă şi o avalanşă de tromboane Săptămâni în şir cânt la trianglu Şi, tot pentru mine singur, o colivie de trei mii o sută douăzeci şi şapte de păsărele care nu se vor linişti vreodată Universul cântă în mine la toate orgile Pline carnea, spiritul şi suflul Par adesea epuizat.

    Ideile se poticnesc, se nămolesc. Nu mă simt bine în preajma lor. Opera Diluviului eu o ticluiesc. Când cade cortina, trenul de la miezul nopţii intră în gară Geamul de sus cade şi se face ţăndări Prin douăzeci şi patru de supape ţâşneşte aburul În vagoanele larg descoperite trei sute de muzicanţi plini de poşircă sfâşie atmosfera pe patruzeci de portative deodată De douăzeci şi doi de ani vine să mă ia exact la miezul nopţii Dar şi eu ştiu să mă apăr Muncă, nu glumă, pentru un celibatar Nimic de zis Asta-i cealaltă faţetă a vieţii mele!

    Care nu priveşte pe nimeni. Tot ce am spus până acum a fost ca să vă explic că la Bois m-a apucat o mică criză. Fac mult zgomot când vorbesc. Vorbesc prea tare. Mi se face semn să cobor vocea. Mă cam bâlbâi, ce să-i faci Câte eforturi nu mă costă să-mi cultiv prietenii. I-aş pierde altfel uşor din vedere. Sunt preocupat. Vomez câteodată pe stradă. Şi atunci totul se opreşte. E aproape linişte. Dar pereţii reîncep să se clatine şi maşinile să meargă de-a-ndoaselea.

    Tremur cu tot pământul deodată. Nu spun nimănui! Şi viaţa o ia de la capăt! Când o să ajung la Bunul Dumnezeu acasă, am să-i crăp şi eu urechea internă, am învăţat cum se face.

    Aş vrea să ştiu dacă o să-i placă? În ziua când n-oi mai fi pe aici o să vedeţi dacă or să mai deraieze trenurile. Domnul Bizonde, bandajistul, căruia i-am făcut atâta reclamă, e de părere că sunt prea palid.

    Intră la idei. Poarta asta a Infernului din ureche e cât un fleac de atom. Dacă l-ai deplasa numai cu un fir S-ar termina cu tine!

    Ai fi condamnat pentru totdeauna! Eşti pregătit? Nu eşti? Eşti în stare? Nu se moare chiar pe gratis! Ai nevoie de un linţoliu brodat cu poveşti pe care să-l prezinţi înaltei Doamne! Toată lumea a zis-o Ştiu ei oamenii ce ştiu Nu vreau să-l nedreptăţesc pe Gustin Sabayot, dar pot s-o spun pe şleau că nu prea se omora cu diagnosticele. Se lua după nori. Plecând de-acasă privea mai întâi cerul: "Ferdinand, făcea, astăzi e rândul reumatismelor! Pun pariu!

    Nu nimerea niciodată prea tare alăturea pentru că se pricepea la temperaturi şi temperamente diverse. Ţine minte! Pot să jur că azi e rândul calomelului!

    Gălbenarea pluteşte în aer! Vântul s-a schimbat De la nord spre vest! Frig după ploaie! Numai de bronşite ne vom ocupa cincisprezece zile de-acum înainte! Nu-i nevoie să se mai despoaie! Dacă ar fi după mine aş face reţetele din pat! De fapt, de cum sosesc, Ferdinand, începe pălăvrăgeala!

    Pentru cei care fac negoţ cu asta, ţine De la o poştă! N-or să crape nici mai mulţi, nici mai puţini! N-or să verse mai mult, n-or fi mai gălbejiţi sau mai rozalii, nici mai palizi sau ceva mai puţin tâmpiţi Asta-i viaţa!

    Îi dădeam dreptate lui Gustin. Vrei să nu-i mai vezi prin sala de aşteptare? Pe loc? Propune- le un cinema! Un aperitiv gratuit vizavi! Să vezi câţi rămân Din plictis te hărţuiesc, să ştii. În ajun de sărbătoare, unul nu vezi pe aici! Nenorociţilor, ţine minte, ocupaţia le lipseşte, nu sănătatea Ce vor ei, e să-i distrezi, să le-ntreţii buna dispoziţie, să le stârneşti curiozitatea, vorbindu-le despre râgâielile Să te-ntinzi la vorbă, să te pasionezi De asta ai o diplomă Asta e Omul, Ferdinand, se distrează cu propria-i moarte în timp ce şi-o ticluieşte!

    Îşi păzesc bine blenoragia, sifilisul şi toate tumorile. Au nevoie de ele! Nu le pasă nici de vezica lor băloasă, nici de rectul usturând ca focul! Dar dacă-ţi dai destulă osteneală, dacă ştii să-i pasionezi, or să mai aştepte până să moară, e singura ta recompensă! Dar de scutit n-or să te scutească, în veci! Când mai dădea câte o rafală de ploaie printre hornurile uzinei electrice: "Ferdinand!

    Dacă n-or să vină cel puţin zece, îmi predau diploma la Decanat! Scârnăvia mă-sii de viaţă! Iar or să mă scoale de douăzeci de ori! Se urca pe o scăriţă în faţa unui dulap cât o namilă, burduşit tot cu eşantioane.

    Începea distribuirea directă, gratuită şi deloc solemnă a farmaciei Dumneata, de colo, cu picioarele răşchitoare? În doi litri de apă O să vă facă bine! Şi încheieturile? Vă dor? Hemoroizi, ceva? Poftiţi supozitoare Pepet! Viermi, ceva? Aţi băgat de seamă?

    Ţineţi aici douăzeci şi cinci de picături mirobolante La culcare! Îşi oferea toate rafturile Avea pentru toate dereglările, predispoziţiile şi maniile De speriat, cât de lacom e un bolnav!

    De îndată ce-şi poate arunca pe gâtlej o porcărie, nu cere mai mult, e mulţumit, o şterge pe loc, de frică să nu i le ceri înapoi! Tot dând în stânga şi-n dreapta, l-am văzut pe Gustin reducând la zece minute consultaţii care ar fi durat, conduse cu precauţie, cel puţin două ore.

    Dar în privinţa scurtatului nu mai aveam nimic de învăţat de la Gustin. Îmi aveam şi eu micul meu sistem. Vroiam să-i vorbesc despre Legendă. Găsisem începutul sub patul lui Mireille. Am fost foarte decepţionat citind-o. Nu prea rezistase în timp povestea mea. După ani de uitare o operă de imaginaţie nu mai e decât un fel de bâlci demodat În sfârşit, de la Gustin puteam să mă aştept întotdeauna la o părere sinceră şi dezinteresată.

    L-am pus imediat la curent. Ai mai putea să te întorci un moment cu gândul la poezie? Să-ţi mai tresară inima şi scula la auzul unei epopei, tragică desigur, dar nobilă, scânteietoare! Te crezi în stare? Gustin moţăia pe scăriţa lui din faţa dulapului cu eşantioane, larg deschis El moare Sângele dă năvală prin douăzeci de răni Armata lui Gwendor a suferit o ruşinoasă înfrângere În timpul bătăliei regele Krogold în persoană l-a dibăcit pe Gwendor Nu-şi pierde vremea Krogold Gwendor a trădat Moartea vine peste Gwendor şi treaba e ca şi terminată În depărtare dispar ultimele oşti ale regelui Krogold Cuprinsă de agonie o armată întreagă horcăie în întuneric Învingători şi învinşi îşi dau sufletul, fiecare cum poate Liniştea se aşterne peste ultimele strigăte şi bolboroseli, din ce în ce mai slabe, din ce în ce mai rare Strivit sub o movilă de soldaţi, Gwendor Magnificul mai pierde încă sânge În zori moartea-i stă în faţă.

    Am înţeles chiar din zorii acestei zile Am simţit în inima şi-n braţul meu, în ochii prietenilor, un farmec trist şi apăsător asemeni somnului Steaua mea se stingea între mâinile tale îngheţate Totul îmi scapă printre degete! O, Moarte! Priveşte aceste cadavre! O veşnicie de linişte n-ar putea să le îmblânzească! Toate regatele sfârşesc într-un vis! Mai lasă-mi puţin timp Vreau să văd cine m-a trădat Marile pasiuni nu sunt apanajul nimănui, dragostea însăşi nu e decât o floare a vieţii în grădina tinereţii.

    Şi moartea-l cuprinde încet pe prinţ Devine uşor Şi sufletul lui visează un vis frumos Un vis pe care-l visa adesea în copilărie, în leagănul lui de blănuri, în camera Moştenitorilor, lângă dădaca lui moravă, din castelul Regelui René Se sfia. Nu prea vroia să întinerească.

    Se apăra. Vroia să-i explic încă o dată Nu-i chiar aşa de uşor Totul e atât de fragil Dintr-un nimic se risipeşte, nelăsându-ţi pe mâini decât o dâră. Şi la ce bun? N-am insistat. Ca să-mi întocmesc mai bine Legenda, m-aş fi putut adresa persoanelor delicate Mă descurc mai bine singur. Adesea persoanele delicate nu se prea entuziasmează. Chestie de înclinaţie. Asemenea lucruri nu se iartă. Dar eu ţin morţiş să vă descriu castelul regelui Krogold: "Un colos în fundul pădurilor, masiv, strivitor, tăiat direct în piatră Înconjurat de şanţuri de apă, de burţi enorme torturate de frize şi redane Departe, jos, marea Paznicul pe care frica de a nu fi spânzurat îl face să caşte bine ochii Mai sus Pe Morehande, Turnul Comorii, stindardul trozneşte sub rafalele de ploaie Un şarpe cu capul tăiat, gâtlejul sângerând!

    Nefericire trădătorilor! Gwendor moare! Mă întorc să-i închid taraba. O să te simţi mai bine În sfârşit, tot insistând, până la urmă se ho- tărăşte. Îl invit la o cârciumă dincolo de l'Ile de Chiens Cu toată cafeaua, adoarme din nou. E bine într-adevăr pe aici în jurul orei patru, momentul de acalmie al bistrourilor Trei flori artificiale înţepenesc într-un vas de cositor. Cheiul e pustiu. Chiar şi bătrânul beţivan intră la idei că patroana nu-l mai ascultă. Îi dau pace lui Gustin. Următorul remorcher îl va trezi cu siguranţă, pisica şi-a părăsit sfârleaza şi s-a pus să-şi lustruiască ghearele.

    După felul cum îşi ţine Gustin palmele când doarme, îi poţi uşor ghici viitorul. Caracterul şi omul întreg se vădesc în liniile de forţă ale mâinii. La Gustin linia vieţii e mai puternică. La mine mai degrabă norocul şi destinul În privinţa longevităţii nu sunt prea bine servit Mă întreb pe când?

    Am o dungă la încheietura degetului mare Într-un colţişor al regiunii rolandice? În cuta aceea minusculă din ventriculul al treilea? Locşorul ăsta l-am privit adesea cu maestrul Metitpois, la Morgă Un crater mic cât un vârf de ac în cenuşiul circumvoluţiunilor Sufletul a trecut pe acolo, acum fenolul şi tot restul.

    Sau vai, va fi o tumoare de rect? Aş prefera arteriola În sănătatea dumneavoastră! Am petrecut multe duminici alături de Metitpois, un adevărat maestru, scormonind circumvoluţiunile Îl pasiona pe bătrân Vroia să-şi facă o idee.

    În ceea ce-l privea îşi dorea din tot sufletul o comodă inundaţie a celor două ventricole, când va fi să-i sune ceasul Şi când te gândeşti cât de încărcat de onoruri era! Nu prea i-a servit la mare lucru atâta prospectare a regiunii rolandice, a "celui de al treilea ventricol" şi a creierului mic A murit de inimă până la urmă şi nu prea comod, de o angină pectorală, într-o criză care a durat douăzeci de minute.

    S-a ţinut bine în primele două, cu amintirile lui clasice, deciziile lui, exemplul lui Cezar Că i se smulg diafragma şi toate măruntaiele pe viu Că-i trec douăzeci de lame ascuţite prin aortă Încerca să le verse pe toate Nu era uşor Se tăvălea prin salon Urla să-şi spargă pieptul Mugea în aşternut Se auzea la toate etajele, până la el acasă A sfârşit-o sub pian. Arteriolele miocardului când pleznesc aşa una după alta, e ca o harpă nu prea obişnuită Din nefericire nimeni n-a scăpat vreodată dintr-un atac de angină pectorală.

    Ar fi atunci mai multă cumpătare şi înţelepciune pe lume Destul cu atâta filozofare, se apropie ora venericilor. Trebuia să ajung eu la Pourneuve, tocmai dincolo de Garenne. Ne duceam amândoi. Exact cum am prevăzut, un remorcher a şuierat. Era momentul s-o ştergem. Cu venericii, sistemul era ingenios. Blenoragiei şi luetici, aşteptându-şi rândul la injecţii, îşi făceau relaţii. Se jenau mai întâi, dar până la urmă le plăcea. În capătul străzii, pe lângă abator, iarna, de îndată ce se lăsa noaptea, se acuplau în viteză.

    Sunt întotdeauna foarte grăbiţi genul ăsta de bolnavi, le e teamă să nu piardă prilejul unei mici distracţii în familie. Mătuşa Vitruve, venind să mă vadă, băgase de seamă. La prima blenoragie, tinerii erau melancolici, sufereau amarnic. Ea îi aştepta la ieşire Se înduioşa Ştiu eu cum e Am mai îngrijit Am un ceai miraculos Treci pe la mine, am să-ţi dau şi ţie Într-o seară sub un perete izbucni un scandal, un Sidi în călduri ca un catâr înghesuia un tânăr cofetar, foarte aproape de ghereta gardianului.

    Băietanul se zbătea, patru abia-l ţineau Îţi spun eu! Şi ăl bătrân şi ăl tinerel, de aceeaşi teapă! Judeca meschin, judeca drept. Ca să ajungem la Pourneuve trebuia să luăm autobuzul.

    Nu părea deloc grăbit. Ne-am oprit pe refugiul din faţa parapetului de la Pont. Pe acest chei, la numărul 18, bunii mei părinţi se ocupau de tristele lor afaceri prin iarna lui '92, asta te duce cu gândul mult înapoi. Era un magazin de "Mode, flori şi pene". Ca modele, trei pălării într-o singură vitrină, de câte ori nu mi s-a povestit! Sena îngheţase în anul acela. În mai m-am născut eu. Venisem odată cu primăvara.

    Predestinat sau nu, mi-a fost întotdeauna greu să îmbătrânesc, să văd schimbându-se casele, numerele, tramvaiele şi frizerii în jurul meu. Rochie scurtă, sau beretă despicată, pesmeţi, vas pe rotile, şi toată aviaţia, la un loc, tot un drac!

    Prea multă simpatie risipită. Nu vreau să mă mai schimb. Lucruri de care să mă plâng ar fi destule, dar trăiesc de-o viaţă cu ele, sunt plicticos şi mă ador tot atât de mult pe cât e Sena de împuţită.

    Cel care-ar schimba felinarul din colţ, de la numărul 12, m-ar amărî din cale afară. Suntem vremelnici, e adevărat, dar prea s-a întrecut măsura şi cu vremelnicia asta! Şi iată remorcherele!

    În fiecare bate acum o inimă. Tare şi ursuz, trimiţând negre ecouri pe sub arcade. Mă descompun. Nu mă mai plâng. Dar nu mă siliţi la mai mult. Dacă lucrurile care trec ne-ar lua odată cu ele, chiar aşa rău întocmite cum sunt, am muri de atâta poezie. Într-un sens ar fi mult mai comod. Când e vorba de farmec şi nostalgie, Gustin e întotdeauna de aceeaşi părere cu mine, numai că el, ca să uite, se bizuie mai mult pe băutură. Asta e În mustăţile lui à la Gauloise, poartă întotdeauna urme de rachiu şi de regrete Practica noastră în privinţa lueticilor consta în nişte linii pe care le trasam pe o foaie de hârtie mare, pe măsură ce Un bastonaş roşu: Chinovar!

    Unul verde: Mercur! Şi aşa mai departe! Restul era rutină N-aveai decât să le strecori serul în fese, în braţ Parcă-l ungeai cu miere pe pârlit Amândouă fesele! Altul la rând! Al naibii! Curge o venă! O cadenţă fără greş. Şiruri nesfârşite Se prelinge! Rufăria, scoarţă curată! Mers împleticit! Regina lumii! Pântecul e tronul ei! Încins vară şi iarnă! Bănuitori şi reci la început, jarcaleţii! Apoi încep să schimbe între ei mii de reţete, pentru mai crunte petreceri şi mai multe!

    Uretra în explozie, drum liber! Gogu-i mare soi! N-ai treabă! Li se umple gura! Trăiască Fofo! Poftim "cazul 34", funcţionarul cu ochelari negri, timid, şmecher, îşi adăvăseşte sfrenţul la fiecare şase luni prin cartierele rău famate ale Amsterdamului, ca să poată mai bine ispăşi prin scula domniei sale Asta-i rugăciunea lui, cum zicea! Mare stârpitură! Ne-a lăsat scris în latrină: "Sunt teroarea femeilor!

    De douăsprezece ori am fost logodit! Ajunşi la Pourneuve, Gustin mă întreabă: "Ia zi, Ferdinand, adineaori Ce-ai văzut? Îşi urzea încet, încet, ciroza Îl auzeam adeseori dimineaţa vărsând la chiuvetă L-am liniştit, nu folosea la nimic să-l sperii.

    Oricum răul era făcut. Important era să-şi păstreze slujba. Postul de la Jonction, la Biroul de binefaceri, îl primise uşor. La terminarea studiilor, datorită unui chiuretaj, nu-i pot zice altfel, făcut unei bune prietene a Consilierului Municipal, extrem de conservator pe vremuri Gustin de abia se instalase pe undeva prin împrejurimi, sărac lipit. I-a ieşit totul foarte bine, nu-i tremura mâna pe-atunci Veni la rând soţia Primarului. Încă un succes! Drept mulţumire fu numit medic al săracilor.

    Felul cum îşi făcea meseria plăcu la început tuturor. Dar brusc încetă să le mai fie pe plac Se saturaseră de moaca lui şi de felul lui de-a fi Nu-l mai puteau înghiţi Şi atunci au pus totul la bătaie Pe întrecute, care să-i facă mai multe mizerii. Se distrau pe socoteala lui; îl învinovăţeau de toate, că umblă cu mâinile murdare, că se înşela în alcătuirea dozelor, că nu cunoştea otrăvurile! Tot jegul, invidia, râia unui canton s-au frecat de el.

    Nu fusese scutit nici de arţagul veninos al conţopiştilor din propria-i şandrama. Acreala mahmură a celor 14 de alcoolici din arondisment, greţurile, retenţiile extenuante ale celor 6 de blenoree pe care nu le mai putea seca, spasmele ovariene ale celor 4 de menopauzate, neliniştea plină de întrebări a celor 2 de hipertensivi, dispreţul neîmpăcat al celor de bilioşi migrenoşi, obsesia bănuitoare a celor 47 de purtători de tenie, plus de mame cu copii colcăind de viermi, hoardă năucă, năvală de masochişti plini de toate păcatele.

    Eczematoşi, albuminoşi, diabetici, fetizi, damblagii, vaginite, inutili, unii "prea", alţii "nu destul", constipaţi, cufuriţi de regrete, toată mocirla, lumea pe cale de a deveni asasină, trecuse peste el, defilase treizeci de ani, seara şi dimineaţa, pe sub ochelarii lui. La Jonction, locuia chiar în mijlocul acestei foşgăieli, exact deasupra cabinetului de raze X. Îşi avea acolo cele trei camere ale lui, într-o clădire de piatră, neîmprejmuită pe vremea aceea.

    Pentru a se apăra împotriva vieţii i-ar fi trebuit diguri de zece ori mai înalte decât cele din Panama şi mici ecluze invizibile. Locuia acolo de pe timpul Expoziţiei, cea mare, de pe timpul frumoaselor zile de la Argenteuil. Mari "buildinguri" înconjurau acum stabilimentul.

    Din când în când Gustin îşi mai îngăduia câte o mica distracţie Mai aducea câte o gagică la el, dar asta se întâmpla rar. Chinul începea de îndată ce se înfiripa un sentiment. După a treia întâlnire Prefera să tragă la măsea De cealaltă parte a străzii pe care locuia, se afla o cârciumă cu faţada verde unde duminica se cânta la banjo şi o chelneriţă neîntrecută îţi putea oferi o minunată porţie de cartofi prăjiţi Tăria îl încălzea pe Gustin, cât despre mine, nici vorbă să beau de când îmi vuia capul zi şi noapte.

    Torturat, arăt de parcă-aş fi un ciumat. Câteodată Gustin mă consultă. Nici el nu-mi spune ce crede. În acest singur punct e discret. Îmi vine şi mie greu, e adevărat. Îmi cunoştea boala, încerca să mă încurajeze: "Hai, Ferdinand, dă-i drumul, citeşte-ţi smângălitura, te ascult!

    Dar nu prea repede! Şi fără gesturi. Oboseşti şi tu şi mă năuceşti şi pe mine Marea sabie de aur, darul Kalifului, nu fusese găsită, până la această clipă de odihnă Sabia era podoaba baldachinului regal.

    Căpitanul convoiului, cel care purta răspunderea, fusese bătut măr. Regele se întinde, vrea să doarmă Rănile îl chinuie Nu poate dormi Somnul nu vine Îi suduie pe cei care sforăie. Se ridică. Sare peste ei, îi calcă pe mâini, iese Afară îl învăluie frigul. Şchioapătă, dar merge înainte. Un lung şir de căruţe înconjoară tabăra. Oamenii de gardă adormiseră şi ei Krogold o ia de-a lungul şanţurilor Vorbeşte singur, se clatină, dar îşi vine în fire la timp. În fundul unui şanţ, o lamă enormă, tremură, strălucitoare Krogold se aruncă asupra lui, îl răstoarnă, îl leagă, era un soldat, şi-i taie capul cu propriul lui jungher, ca unui porc Rana hoţului gâlgâie: glu, glu!

    S-a terminat. Regele se apleacă, ridică sabia Kalifului Adoarme acolo în ceaţă Hoţul a fost pedepsit cum se cuvine. Când izbucni criza fu cât pe-aci să fiu dat afară de la dispensar.

    Tot din cauza bârfei. Lucie Keriben, modista din bulevardul Moncontour, m-a avertizat. Se vedea cu o mulţime de oameni. Şi se tocau multe pe la ea. Mi-a relatat chiar câteva cancanuri foarte jegoase. Otrăvită în halul ăsta nu putea fi decât Mireille Nu mă înşelasem Desigur, nimic adevărat Ceva în legătură cu nişte partuze pe care le-aş fi organizat cu clientele din cartier.

    Numai orori, bineînţeles

    Michel HOUELLEBECQ évoque Louis-Ferdinand CÉLINE (2019)

    Pe loc? Credit mai louis câte o moarte de ploaie printre hornurile uzinei electrice: ferinand The words online the page are the alchemy that celine this to happen—but only if they are chosen and arranged in a way that appeals to our individual reading tastes. I-aş pierde altfel uşor din vedere. Oricum răul era făcut. Domnul Bizonde, bandajistul, căruia i-am făcut atâta reclamă, e de părere că sunt prea palid. Fir-ar al dracului!

    Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *